În săptămâna în care m-am întors din vacanță, televizorul mi-a explicat că n-am fost, de fapt, în vacanță, ci la priveghiul turismului românesc.
Pensiunile se închid, restaurantele trag obloanele, litoralul e gol, muntele pustiu, patronii își vând afacerile, iar turistul român, acest animal cândva migrator, pare să fi dispărut fără să lase urme. Sau a lăsat urme doar pe Facebook, unde se ceartă cu hotelierii în legătură cu prețul șnițelului.
Noi tocmai ne întorseserăm dintr-o plimbare prin țară și nu observaserăm decesul. Nici nu pot spune că locurile gemeau de lume. Erau oameni, dar nu suficient de mulți încât să-mi permit luxul unei concluzii. În plus, vizitam zona pentru prima dată. Să treci o singură dată printr-un loc și să-i stabilești situația economică ar fi o aroganță chiar și pentru mine, deși nu neg că, pus în fața unei cafele și a unei hărți, pot căpăta repede convingeri.
Așa că m-am uitat mai atent. La televizor murea turismul. Pe Facebook murea și mai convingător. Pensiuni de vânzare, terase pustii, filmări cu plaje suspect de goale la ore la care și turiștii au dreptul să doarmă. După câteva zile, algoritmul înțelesese că mă interesează subiectul și a început să-mi servească falimentul la fiecare deschidere de aplicație.
Asta face algoritmul. Nu te informează. Te îngrașă cu ce ai gustat deja.
După a douăzecea pensiune scoasă la vânzare, nu mai știam dacă urmăresc realitatea sau campania ei de promovare.
Nu spun că reportajele sunt false. Nici nu trebuie să fie. E suficient să alegi aceeași bucată de realitate, s-o repeți și s-o ridici la rangul de fenomen național. „Unele afaceri din turism au probleme, din motive diferite și greu de înghesuit într-un reportaj de trei minute” nu produce mare lucru. „TURISMUL ROMÂNESC, ÎN COLAPS” vine deja cu muzică dramatică, patron abătut în cadrul ușii și pauză publicitară.
Frica ține publicul aproape. Nuanța îl trimite după telecomandă.
Numai că ar fi prea comod să punem totul în cârca presei. Am scăpa prea ușor și, mai ales, am lăsa neatinsă contribuția noastră la dezastrul pe care apoi îl privim scandalizați.
În ultimii ani, pensiunile, restaurantele, terasele și apartamentele în regim hotelier s-au înmulțit spectaculos. În unele zone ai impresia că orice casă cu două camere libere și o mușcată la geam a trecut printr-o revelație antreprenorială. Dacă vecinul a pus trei mese în curte și i-a mers, până la sfârșitul verii jumătate din sat servește burgeri artizanali și papanași tradiționali. Uneori la aceeași masă, ca să nu pierdem nici clientul modern, nici clientul cu principii.
Nu-i nimic rău în a vedea o oportunitate. Ar fi absurd să pretindem că antreprenorul trebuie să primească viziuni mistice înainte să deschidă o pensiune. Problema apare când oportunitatea ține loc de planificare.
La noi, când ceva merge, nu-l studiem. Îl reproducem. Mai întâi discret, apoi în masă, iar la final cu fonduri europene.
Așa am avut valuri de pensiuni, cafenele de specialitate, apartamente în regim hotelier, panouri fotovoltaice, spălătorii self-service, săli de evenimente și glampinguri în care natura este atent ținută la distanță prin aer condiționat, minibar și instrucțiuni de check-in trimise pe WhatsApp.
Nu întrebăm cât poate duce piața. Piața este un concept pesimist, inventat de cei care n-au prins combinația.
Și aici ajungem la una dintre expresiile mele preferate din limba română: „S-a descurcat.”
Omul nu a construit o afacere. Nu a învățat un domeniu. Nu a crescut încet, nu a rezistat, nu a avut răbdare. S-a descurcat.
În verbul ăsta încape tot ce nu vrem să întrebăm: pe cine a cunoscut, ce informație a primit înaintea altora, pe unde a intrat, ce a ocolit și cât de repede a simțit mirosul.
Câteodată mi se pare că suntem niște gândaci de bucătărie mânați cu voluptate de tăria mirosului de canalizare, animați de convingerea că oricărei catastrofe nucleare i se poate supraviețui dacă găsești la timp crăpătura potrivită.
Tihnă de gândire avem cât gândacul de bucătărie. Deloc.
Băltim într-o agitație permanentă al cărei singur principiu ordonator este combinația. Strategia presupune să-ți imaginezi și ziua în care valul se retrage. Construcția cere timp și riscă să nu fie suficient de spectaculoasă. Combinația trebuie doar mirosită la timp.
Dacă ai prins-o, ești băiat deștept. Dacă n-ai prins-o, nu înseamnă neapărat că ai gândit prost, că ai muncit puțin sau că n-ai avut răbdare. Nu te-ai descurcat.
Iar când piața se umple și afacerile încep să cadă, nu discutăm despre supracapacitate, imitație sau absența unei gândiri pe termen lung. Descoperim, cu indignare, că domeniul nu mai este sprijinit. De către cine și până când trebuie sprijinit rămâne, de regulă, neclar. Probabil până intră următoarea combinație în scenă.
Asta nu înseamnă că turismul românesc nu are probleme. Poate chiar sunt mai puțini turiști. Oamenii amână, scurtează, schimbă destinația sau decid că două zile libere nu merită transformate într-o operațiune logistică pentru care ai nevoie de Waze, Excel și aprobarea familiei extinse.
Vacanța de weekend a început uneori să semene prea mult cu munca din care trebuia să te salveze. Pleci două zile și trebuie să vezi șapte obiective, să mănânci unde trebuie, să fotografiezi ce trebuie, să nu ratezi punctul de belvedere și, dacă se poate, să revii acasă mai obosit, dar cu sentimentul că ai scos maximum din investiție.
Relaxarea fără randament ne neliniștește. Să stai două ore la aceeași terasă, fără să urmărești nimic, seamănă suspect de mult cu risipa.
Noi nu ne odihnim. Ne optimizăm concediul.
Iar dacă o pensiune are camere goale, explicația poate fi mult mai banală decât decesul turismului românesc. Poate s-au construit pur și simplu mai multe paturi decât sunt oameni dispuși să doarmă în ele. Poate s-au deschis mai multe localuri decât pot susține câteva weekenduri bune și două sărbători legale. Poate cererea n-a crescut în ritmul în care a crescut imaginația antreprenorială.
Și poate turistul român, acuzat periodic că și-a trădat patria pentru Grecia, Bulgaria sau un all-inclusive cu brățară, nu mai acceptă chiar orice cameră cu mobilier maro, prosop în formă de lebădă și preț calculat în funcție de orgoliul proprietarului.
Nici asta nu trebuie exclus.
Interesant este că prețurile nu par să participe la doliu. Pensiunea e goală, restaurantul geme, sezonul este compromis, dar camera costă în continuare cât într-o perioadă de prosperitate legendară. Eventual primești și micul dejun inclus, dacă prin mic dejun înțelegem două felii de șuncă translucidă și un triunghi de brânză topită, așezate cu demnitate pe o farfurie mare.
Aici începe să-mi fie și mai greu să înțeleg tragedia. Dacă nu există clienți, de ce nu se ajustează oferta? Dacă prețul nu poate fi redus, cât de viabilă era afacerea de la început? Dacă o pensiune funcționează doar când este plină, la tariful maxim, în fiecare weekend din an, poate că nu avem în față o industrie persecutată, ci o combinație care și-a făcut calculele într-o zi cu soare.
Nu știu care este adevărul complet și, sincer, mă feresc de oamenii care îl știu după un reportaj, două grafice și o postare distribuită de un văr.
Poate turismul suferă. Poate presa plusează. Poate s-a construit prea mult. Poate turistul s-a schimbat. Cel mai probabil, toate se întâmplă în același timp, ceea ce este profund neconvenabil pentru orice titlu scris cu majuscule.
Realitatea are prostul obicei să nu încapă într-o singură vină.
Totuși, sunt convins că ne vom descurca. Dacă noi nu ne vom mai permite asemenea vacanțe, inteligența artificială ar putea deveni următorul consumator de papanași cu moț generat de un LLM, serviți în glamping pe bază de prompt premium.
Până atunci, camerele rămân goale, patronatele dau comunicate, televiziunile pregătesc priveghiul, iar noi ne învârtim prin bucătărie, serioși și adaptabili, încercând să simțim de unde vine următoarea combinație.
