Sunt filme în care se întâmplă foarte multe și nu rămâne mare lucru. În The Salt Path, doi oameni merg și, cumva, rămâne aproape tot.
Merg mult. Pe coastă, prin ploaie, prin vânt, pe lângă mare, printre stânci și prin locuri în care natura pare să nu fi primit vestea că omul se consideră centrul universului.
Gillian Anderson și Jason Isaacs sunt Ray și Moth, doi oameni care, aproape simultan, pierd cam tot ce poate fi trecut într-un tabel drept „siguranță”: casa, banii, perspectiva unui viitor previzibil. Peste toate vine și diagnosticul lui.
Dintr-o asemenea premisă putea ieși foarte ușor un film care să apese cu degetul pe fiecare rană. Muzică, prim-planuri, discursuri despre viață, priviri către orizont ținute două secunde peste limita regulamentară. The Salt Path refuză aproape tot arsenalul ăsta. Îi lasă să meargă și, foarte des, îi lasă să tacă.
Tăcerile dintre cei doi sunt probabil lucrul care mi-a plăcut cel mai mult. Nu sunt tăceri ale oamenilor care nu mai au ce să-și spună, ci ale celor care au ajuns să nu mai fie obligați să spună tot. Uneori unul se uită la celălalt și atât. Alteori îl așteaptă, își schimbă ritmul, observă o durere fără să o transforme imediat într-o discuție. Se protejează unul pe altul fără să facă din asta un gest eroic.
Există între Gillian Anderson și Jason Isaacs o familiaritate atât de firească încât uiți destul de repede că te uiți la doi actori. Iar asta nu vine dintr-o chimie facilă, din genul acela în care două vedete arată bine împreună pe afiș, ci din ceva mult mai greu de jucat: senzația că personajele astea au împărțit deja o viață înainte ca noi să intrăm în ea.
Trebuie să joci doi oameni care au stat suficient de mult împreună încât relația lor să nu mai aibă nevoie de demonstrații. Să nu joci iubirea, ci obișnuința de a-l avea pe celălalt acolo. Iar obișnuința asta spune despre iubire mai mult decât multe scene construite special ca să ne explice ce înseamnă.
Filmul îi pune apoi într-un decor care face tot posibilul să-i readucă la dimensiunea corectă. Sunt cadre în care cei doi abia se văd, două puncte mișcându-se pe lângă o mare enormă. În fața stâncilor, cerului, vântului și apei, problemele lor par pentru câteva secunde aproape indecent de mici.
Natura nu se oprește pentru că ei și-au pierdut casa. Marea nu știe că Moth e bolnav. Stâncile nu au empatie, iar vântul nu negociază.
Și totuși, în mijlocul acestei indiferențe, cei doi cresc din nou. Nu pentru natură, ci pentru noi.
Camera se apropie și din cele două puncte de pe coastă apar din nou doi oameni. Unul e obosit, celălalt e speriat. Unul încearcă să nu lase să se vadă cât îi este de greu. Celălalt vede oricum.
Aici mi se pare că stă una dintre marile frumuseți ale filmului. Nu încearcă să rezolve contradicția dintre insignifianța omului și importanța propriei sale vieți. Le lasă pe amândouă să existe în același cadru.
La scara oceanului suntem foarte puțin. Un accident statistic cu rucsac. Dar toate lucrurile cărora le spunem viață se întâmplă exact în spațiul ăsta foarte mic, între doi oameni, între frică și speranță, între o zi în care mai poți merge și una în care nu știi dacă vei mai putea.
De asta cadrele largi nu funcționează doar ca peisaj. Sunt parte din poveste, la fel cum sunt și tăcerile. Natura și natura umană stau una lângă alta pe tot parcursul filmului. Uneori se completează, alteori se ignoră. Marea poate fi superbă și complet nepăsătoare. Oamenii pot fi fragili și, în același timp, teribil de încăpățânați.
Iar mersul, care la început pare doar consecința situației lor, ajunge treptat să devină aproape un limbaj. Nu trebuie să știe ce va fi peste șase luni. Trebuie doar să ajungă până la următorul loc. Uneori, probabil, până la următoarea oră.
Filmul nu transformă asta într-o lecție despre viață și bine face. Nu ni se explică faptul că trebuie să trăim clipa. Nu ni se spune că lucrurile materiale nu contează. Nu ni se demonstrează că iubirea învinge orice.
Poate nici nu învinge.
Ray și Moth nu cuceresc natura. Nu înving boala. Nu descoperă vreun secret universal ascuns pe o plajă. Merg. Uneori unul mai încet, iar celălalt încetinește cu el.
Atât.
Există un tip de iubire care nu mai are nevoie de discurs. Nu spune „voi fi mereu lângă tine”.
Merge mai încet.
The Salt Path este, până la urmă, un film despre natură. Despre mare, stânci, vânt și ploaie, dar mai ales despre natura aia ciudată a omului care, deși știe că este doar un punct minuscul într-un peisaj enorm, continuă să creadă că merită să mai facă un pas.
Probabil pentru că, pentru alt punct minuscul care merge lângă el, chiar merită.
