Sari la conținut

AI carte, AI parte

Ilustrație pentru articolul „AI carte, AI parte”, cu cărți și circuite electronice integrate în identitatea vizuală Capra lu’ vecinu’

Am crescut într-o vreme în care omul deștept putea fi recunoscut destul de ușor.

Știa.

Știa ani, nume, capitale, formule, scriitori, râuri, bătălii. Profesorul bun intra în clasă fără nimic în mână și vorbea o oră. Doctorul știa denumiri pe care tu nici nu puteai să le repeți. Inginerul făcea socoteli pe hârtie.

Astăzi am spune că erau niște Wikipedia ambulante.

Și probabil am spune-o puțin de sus.

Școala pe care am prins-o noi iubea memoria. Dacă puteai reproduce suficient de mult, suficient de exact și într-o ordine convenabilă profesorului, erai inteligent.

Sistemul produsese minți tip Wikipedia cu mult înainte să existe Wikipedia.

Unele erau extraordinare. Altele știau foarte multe și înțelegeau surprinzător de puține.

Apoi a venit internetul și ne-a stricat criteriul.

Dintr-odată, memoria a devenit ieftină.

Nu mai trebuia să știi când a murit Ludovic al XIV-lea. Trebuia să știi unde să cauți.

Și ne-a convenit foarte tare noua definiție: inteligența adevărată nu înseamnă să ții informația în cap, ci să știi ce să faci cu ea.

Ne-am simțit imediat mai inteligenți.

În lumea internetului, omul bun nu mai avea biblioteca în cap. Știa prin bibliotecă. Găsea informația, o compara, separa sursa bună de cea dubioasă, punea lucrurile cap la cap.

Pentru un om curios, internetul a fost aproape obscen de frumos.

Puteai pleca într-o seară de la un film, ajunge la regizor, de acolo la un scriitor rus și termina trei ore mai târziu citind despre istoria unui sat din Covasna.

Apoi a venit AI-ul.

Și a început să facă și partea cu care tocmai ne mândrisem.

Corelarea.

Îi dai douăzeci de pagini și îți spune ce au în comun. Îi dai o idee și îți construiește argumentul. Dacă ai puțină minte, îi ceri și argumentul împotriva ei.

Caută, rezumă, compară, organizează.

Și, dacă nu ai chef, poate gândi suficient de mult în locul tău încât să începi să ai impresia că ai gândit tu.

Recunosc că mie partea asta îmi place enorm.

Ar fi și destul de caraghios să scriu un articol despre pericolul externalizării minții către AI, discutând articolul cu un AI, și să mă prefac că nu observ.

Observ.

Doar că nu mă oprește.

Îmi place ideea unui partener care poate discuta cu mine despre orice. Schopenhauer, economie, cinema coreean, medicină, istorie. Nu obosește, nu se uită la ceas și, dacă îl folosești bine, poate să te contrazică fără să se supere.

Este probabil visul puțin ridicol al omului care vrea să știe câte ceva despre toate și primește, în sfârșit, companionul perfect pentru această indiscreție intelectuală.

Numai că visul presupune că omul vrea în continuare să știe.

Nu doar să primească răspunsul.

La început întrebi ceva ce nu știi.

Mai târziu întrebi ceva ce ai putea afla singur, dar durează.

După aceea întrebi ce înseamnă ce tocmai ai aflat.

Apoi îi spui ce crezi și îl întrebi dacă are sens.

La un moment dat apare întrebarea cea mai comodă:

„Tu ce crezi?”

Nimic rău aici.

Până când n-ai mai apucat să crezi nimic înainte s-o pui.

Ni se spune că, într-o lume în care AI-ul va ști mai mult decât noi, omului îi va rămâne judecata.

Îmi place ideea.

Numai că judecata nu vine instalată din fabrică.

Ca să judeci un răspuns trebuie să ai ceva în tine cu care să-l compari. Niște cunoștințe. Niște experiență. Câteva eșecuri. Niște discuții pierdute. Câteva prostii pe care le-ai susținut cu multă siguranță și de care ți-a fost rușine după zece ani.

Trebuie să fi fost și puțin prost.

Pe cont propriu.

Pentru că o bună parte din discernământ se construiește exact așa.

Mai există și inteligența pe care școala nu prea știe s-o măsoare. Capacitatea de a citi oamenii. Să simți când ceva nu se leagă. Să înțelegi că cineva te poate minți spunându-ți numai lucruri adevărate.

Un amestec de experiență, sensibilitate, memorie, cultură, instinct și câteva cicatrici pe care nu le treci în CV.

AI-ul poate descrie toate astea.

Poate explica rușinea fără să-i fi fost vreodată rușine.

Poate vorbi despre pierdere fără să fi pierdut pe nimeni.

Poate descrie foarte bine sărăcia fără să fi stat vreodată cu o factură în mână întrebându-se ce mai poate amâna până luna viitoare.

Asta nu-l face prost.

Îl face altceva.

Și îi dă și un avantaj enorm.

Nu are orgoliul nostru.

Nu trebuie să câștige o ceartă. Nu și-a făcut cariera pe ideea pe care tocmai o contrazici. Nu trebuie să păstreze aparențele față de omul căruia i-a spus aceeași prostie în 2017.

Poate abandona o poziție într-o secundă.

Este aproape obscen cât de eficient devine gânditul când scoți omul din el.

Numai că odată cu orgoliul lipsește și rușinea.

AI-ului nu îi crapă obrazul când spune o tâmpenie.

Poate formula o eroare cu o eleganță pentru care nouă ne-ar trebui ani de facultate.

De asta omul trebuie să vină și el la masă cu ceva.

Nu doar cu abonamentul.

Cu propria minte.

Altfel, parteneriatul devine delegare.

Și delegarea este atât de comodă încât nici nu trebuie impusă.

Nu trebuie să vină nicio inteligență artificială să ne fure libertatea de a gândi. Scenariul este mult prea cinematografic.

Putem s-o predăm singuri.

Întâi mailurile.

După aceea textele.

După aceea părerile.

După aceea deciziile.

La un moment dat putem ajunge să externalizăm chiar și pauza aceea incomodă în care încă nu știm ce credem.

Mai este însă ceva.

Inteligența asta nu este a noastră.

O folosim.

Avem acces la ea.

Plătim pentru ea.

În spate sunt cipuri, energie, centre de date și niște companii cu bugete pe care eu nu le pot scrie fără să verific numărul de zerouri.

Până acum exista ceva reconfortant în ideea că, odată ce ai învățat ceva, lucrul acela era al tău.

Acum o parte tot mai mare din capacitatea noastră intelectuală poate deveni serviciu.

Nu o ai.

Ai acces la ea.

Diferența pare mică atunci când cardul merge.

Nu știu cât de mică va părea peste douăzeci de ani.

Și mai apare o întrebare, mai puțin spectaculoasă decât demonstrațiile cu roboți.

Cine păstrează valoarea?

Dacă un programator cu AI poate face într-o zi cât făcea înainte în trei, poate că va ajunge să lucreze trei zile pe săptămână pentru aceiași bani.

Ar fi frumos.

Experiența economică de până acum nu ne-a obișnuit însă cu genul ăsta de generozitate.

Ni se spune și să ne pregătim.

Să avem bani puși deoparte. Mai multe surse de venit. Să nu avem datorii. Să fim flexibili. Să învățăm ceva nou.

Sfaturi foarte bune.

Mai trebuie doar să ai bani ca să pui bani deoparte, timp ca să construiești un al doilea venit și suficientă liniște cât să înveți o meserie nouă după ce ai terminat-o pe cea veche pentru ziua respectivă.

S-ar putea ca oamenii cel mai greu loviți de schimbare să fie exact cei care își permit cel mai puțin să se pregătească pentru ea.

Iar noi vom găsi probabil o formulare elegantă prin care să le explicăm că nu s-au adaptat.

Poate de asta mă uit cu ceva mai multă tandrețe la vechile minți tip Wikipedia.

Nu vreau înapoi.

Nu vreau comentariul literar memorat până la ultima virgulă și nici profesorul care măsura inteligența după cât de bine îi puteai reproduce ideile.

Dar îmi place din nou puțin ideea că, înainte să ai o părere, trebuia să ai niște lucruri în cap.

Nu toate.

Nici măcar întotdeauna cele bune.

Dar ale tale.

Poate că am confundat multă vreme memoria cu inteligența.

Acum avem șansa să facem o confuzie ceva mai sofisticată.

Să confundăm accesul la inteligență cu inteligența însăși.

Și spun asta cu toată ipocrizia disponibilă unui om care tocmai și-a discutat articolul cu un AI.

Nu am de gând să renunț la el.

Îmi place prea mult.

Mi-ar plăcea doar să mai am, din când în când, ceva de spus înainte să-l întreb ce crede.