Teatru · Recenzie

Cronica unui naufragiu cu public — sau cum a murit Bufonul și a aplaudat lumea

A douăsprezecea noapte, regia Andrei Huțuleac, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Aprilie 2026 · capraluvecinu.ro

La Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, A douăsprezecea noapte se joacă în regia lui Andrei Huțuleac. Dar nu se joacă chiar Shakespeare. Se joacă ceva care a fost Shakespeare și, între timp, a trecut printr-un șantier naval, o epavă, o uniformă sovietică și, la final, printr-un glonț.

Decorul și costumele

Catargele de epave, suspendate ca niște amintiri ruginite, nu sunt doar decor. Sunt scheletul unei lumi în derivă. Cine urcă sus vorbește, cine rămâne jos ascultă. Puterea se distribuie pe verticală, ca într-un sistem care încă nu știe dacă e teatru sau ierarhie militară.

Costumele vin dintr-o Illyrie care a făcut armata la est: contele pare ieșit dintr-o cazarmă disciplinată, Toby dintr-o pădure cu vodcă și urs, iar Olivia își poartă doliul ca pe un protocol. Totul respiră o ordine rigidă, dar ușor fisurată — genul de ordine care, dacă o zgârii puțin, începe să țipe.

Textul și ritmul

Textul e simplificat, curățat, tradus într-un dialog aproape firesc. Se înțelege ușor. Poate prea ușor. Shakespeare-ul original, cu ritmul lui, cu ambiguitățile lui, a fost lăsat pe alocuri ca o relicvă bine păstrată într-un muzeu de replici. Dar baza spectacolului e alta: claritate, viteză, accesibilitate.

Și aici apare prima fisură: ritmul e rapid, dar textul cere timp. Actorii aleargă sau frânează. Între scene apar burți. Nu mari, dar suficiente cât să simți că motorul încă nu merge rotund. E premiera, își va reveni.

Energia scenei

Dincolo de asta, spectacolul are viață. Și încă una foarte vizibilă. Au fost momente de frenzy absolut, în care scena a trecut din control în explozie, cu o energie care nu se mimează. Interacțiunea cu publicul a fost reală, nu de formă. Actorii au ieșit din convenție, au coborât din rol, au devenit pentru o clipă „civili”, doar ca să se întoarcă înapoi și să ducă scena mai departe. Metatext, joc, complicitate.

S-a râs mult. Cu poftă. Împreună cu actorii, nu la ei. Există în spectacol o serie de găselnițe regizorale inteligente, bine dozate, care țin publicul aproape și îl fac parte din mecanism, nu doar spectator.

Actorii își fac treaba foarte bine. Se vede muncă, se vede disponibilitate, se vede o poftă reală de joc. Nu e rutină, nu e execuție — e implicare. Și asta contează enorm.

Bufonul

Dar piesa nu trăiește doar din energie. Trăiește și dintr-un personaj. În Shakespeare, Bufonul e un fel de adevăr ambulant, cântat și glumit. Aici devine liantul întregii lumi. Cântă, comentează, leagă scenele, respiră pentru toți. Dacă restul personajelor joacă, el înțelege. Și prin asta devine cel mai periculos.

Căci, într-o lume care se strânge în jurul unei idei, luciditatea nu e o virtute. E o amenințare. Spectacolul știe asta. Încă de la început strecoară subtil o direcție: limba germană, cântece reci, o disciplină care nu e încă numită, dar e acolo. Ca un parfum discret de catastrofă. Nu te lovește. Te însoțește.

Finalul

Acolo unde Shakespeare ar fi lăsat o umbră, regia aprinde reflectorul. Malvolio, din ridicolul disciplinat de început, se întoarce în uniformă nazistă. Nu mai promite răzbunare. O execută. Literal. Îi omoară pe toți — dar nu la fel. Pe ceilalți îi înjunghie, haotic, aproape colectiv. Pe Bufon îl împușcă. Ales. Țintit. Eliminat. Pentru că nu e suficient să distrugi lumea. Trebuie să distrugi și conștiința ei.

Bufonul moare.
Și sala aplaudă.

Nu după o tăcere grea. Nu după o ezitare.
Aplaudă imediat.

Poate pentru că s-a terminat. Poate pentru că scena a fost tare. Poate pentru că glonțul a sunat bine. Sau, mai neliniștitor, pentru că nu a fost înțeles.

Căci spectacolul nu spune doar o poveste. Spune un avertisment: că din ridicol se poate naște ideologie, că din umilință se poate naște violență, și că, într-o lume prea sigură pe râsul ei, cineva poate învăța să tragă.

Spectacolul e încă la început de drum și se simte. Dar are energie, are idee și are curaj — lucruri care nu se învață ușor și nu se pot simula. Ritmul se va așeza, relațiile se vor lega mai bine, iar tensiunile dintre text și mișcare se vor regla. E genul de montare care devine mai bun pe măsură ce se joacă.

Una dintre cele mai vii și curajoase montări văzute în ultimii ani pe scena gălățeană.

În Galați, Shakespeare n-a murit.
Doar Bufonul.
Restul… am aplaudat.