Odiseea rulează de ceva timp. Cam de vreo 2.800 de ani.
Așa că o să-mi fie greu să dau spoilere.
Ulise pleacă. Ulise se întoarce. Cu dificultate, ce-i drept.
Acum putem vorbi despre film.
Nolan a luat una dintre poveștile care au trecut cu bine prin aproape trei milenii de public și a turnat în ea suficienți bani cât să nu mai pară decorul apăsător al unei discuții între doi profesori de literatură mult prea clasică.
Și, când bagi asemenea bani, primul lucru pe care-l faci este să te asiguri:
Matt Damon. Tom Holland. Anne Hathaway. Robert Pattinson. Zendaya. Charlize Theron.
Nume care nu trebuie explicate. Personajele, teoretic, da.
Nu cred că vreunul dintre actorii ăștia e slab. Din contră. Doar că foarte des îi vezi pe ei înainte să vezi personajele. Matt Damon nu dispare suficient cât să rămână Ulise. Tom Holland intră în cadru cu tot ce știm deja despre Tom Holland. La fel și ceilalți.
Și filmul pare construit să nu piardă avantajul ăsta.
Homer aduce povestea. Nolan aduce numele. Actorii aduc publicul lor. IMAX-ul vine și el cu ecranul cât un bloc și cu promisiunea că merită să ieși din casă.
Cu o poveste testată de 2.800 de ani e destul de greu să pleci chiar de la zero. Poate că nici publicul de azi nu mai are mare chef să treacă prin varianta originală. Și îl înțeleg!
Odiseea nu e ceva ce termini între două stații de autobuz, un croasant sau o merdenea. Mai ai și Iliada înainte, dacă vrei să știi pe unde ești și cine cu cine. După aia vin zeii, războaiele, corăbiile, genealogia și numele alea grecești pe care eu, personal, le uit aproape imediat.
Nici eu nu sunt vreun mare consumator de scriitori greci cu aripi la sandale.
Mă încurc în personaje. Mă întorc două pagini. Mai apare unul care e fiul unuia pe care eram convins că-l cheamă altfel. Uneori cititul chiar e muncă.
Asta se întâmpla și înainte să avem TikTok. Doar că acum comparația e ceva mai brutală. Treci de la fatidicile cinci secunde la o carte pe care o mai și cari după tine câteva săptămâni. Nu se întâmplă mereu ceva. Nu primești recompensa imediat. Nu ți se explică tot. Mai trebuie să stai puțin acolo.
Uneori îți bagi picioarele într-un lighean cu apă rece și repeți personajele până îți intră în cap.
Nu văd nimic greșit în faptul că Nolan ni-l actualizează pe Homer cu un patch update. Ar fi și ridicol să filmezi în 2026 ca și cum ai avea publicul unei cetăți grecești strâns seara în jurul unui bard. La timpuri noi, haine noi.
Ritmul se schimbă. Imaginea se schimbă. Actorii vorbesc altfel. Spectatorul are alte reflexe. Numai că, după o vreme, am avut senzația că s-a schimbat și greutatea lucrurilor.
Filmul strigă enorm.
Marea arată enorm. Corăbiile arată enorm. Bătăliile, peisajele, monștrii, sunetul, totul are proporția aia pentru care IMAX-ul a fost inventat.
Și culmea e că nici măcar nu pot să dau vina pe CGI. Nolan chiar a construit mult din lumea asta, a filmat în locații reale, a pus oameni pe corăbii, a vrut materie în cadru.
Se vede.
Doar că, după ce se termină zgomotul, personajele rămân puțin mai mici decât decorul.
Aici m-a pierdut pe mine.
Homer avea timp. Foarte mult timp. Poate și pentru că lumea lui nu avea televizor, telefon și notificări. Poate și pentru că oamenii se plictiseau altfel.
În orice caz, își permitea să stea.
Nolan nu prea stă.
Trebuie să ajungă undeva. La următorul moment. La următoarea imagine mare. La următoarea scenă care să țină publicul acolo.
Și astfel Odiseea începe să capete ritmul nostru: mai scurt, mai direct, mai spectaculos.
Mai ușor de consumat.
Povestea rămâne, firește. N-ai cum s-o pierzi chiar de tot. E una dintre cele mai solide povești construite vreodată.
Dar ceva din ea se subțiază.
Ulise, de exemplu.
Ori îl vrei pe Ulise al lui Homer, ori îl vrei pe Matt Damon al lui Ulise. Eu, de multe ori, l-am văzut pe Matt Damon.
Și îmi place Matt Damon. Foarte mult. E unul dintre actorii pe care i-aș vedea aproape în orice. Atât timp cât orice-ul ăla e cu oameni. Cu eroii e mai complicat. Cu epopeile și mai și.
Numai că aici exact asta a fost problema. Era prea mult acolo.
Nu cred că Nolan a vrut neapărat să-l facă să dispară în personaj. Din punct de vedere comercial ar fi fost aproape stupid. Ai plătit Matt Damon, vrei Matt Damon.
La fel cu Zendaya. La fel cu Holland. La fel cu restul distribuției.
Numele sunt parte din spectacol.
Și atunci ajungi la o senzație destul de ciudată pentru o ecranizare a unei epopei.
Personajele par distribuite actorilor, nu actorii personajelor.
Probabil că din punct de vedere al producției asta e o idee excelentă.
Din punct de vedere al lui Homer, mai avem de povestit.
Mai ales că filmul ajunge până la final în același ritm. Știm cu toții unde se duce povestea. Ar fi chiar caraghios să ne prefacem că există tensiunea spoilerului după aproape trei mii de ani.
Dar chiar și finalul mi s-a părut puțin tiktokizat.
Ajungem repede. Rezolvăm. Închidem.
După un drum care ar trebui să aibă greutatea întoarcerii dintr-o viață întreagă, totul capătă brusc eficiența unei producții care știe că și-a consumat deja cele trei ore.
Și asta cred că mi-a rămas cel mai tare după film.
A fost mare.
A fost scump.
A fost impecabil executat în foarte multe locuri.
A fost exact genul de film despre care înțelegi imediat de ce a costat atât și de ce va face foarte mulți bani.
Dar nu l-aș mai vedea încă o dată.
Într-un fel ciudat, îl știam deja înainte să înceapă.
Și nu mă refer la Homer.
