Nu aveam de gând să văd #dogpoopgirl. Nu-l căutam, nu era pe nicio listă și nici nu-mi amintesc să fi auzit mare lucru despre el când a apărut, în 2021. Făceam browsing pe VOYO, cum faci când nu știi exact ce ai chef să vezi și începi să bănuiești că vei petrece mai mult timp alegând decât uitându-te. Titlul m-a oprit și i-am dat drumul din curiozitate.
Filmul începe cu Alina mergând la un adăpost să adopte un câine. O faptă bună, fără nimic spectaculos în ea. Există în engleză expresia „No good deed goes unpunished” — nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită — iar în #dogpoopgirl ea capătă o precizie aproape mecanică. Nu pentru că filmul ar spune că binele nu merită făcut, ci pentru că binele nu oferă imunitate. Nu te apără nici de propriile greșeli, nici de ceilalți și, cu atât mai puțin, de felul în care o întâmplare poate fi preluată, simplificată și transformată în altceva.
Câinelui i se face rău într-un vagon de metrou, Alina refuză să curețe, oamenii protestează, cineva filmează. Din momentul acela, întâmplarea nu le mai aparține celor care au fost acolo. Incidentul devine clip, clipul devine titlu, iar titlul devine verdict. Alina nu mai este o femeie care a gestionat prost o situație neplăcută. Devine #dogpoopgirl.
Aici mi se pare că filmul trece dincolo de obișnuita demonstrație că internetul este periculos. Asta știm și am repetat-o atât de des, încât propoziția aproape că nu mai spune nimic. Filmul arată altceva: cât de puțin trebuie pentru ca un om să înceteze să mai fie om și să devină subiect. Cel care filmează vrea atenție, televiziunea vrea un caz, angajatorul vrea să-și apere imaginea, publicul vrea să se indigneze. Unii cer dreptate, ceilalți vor doar să participe. Nimeni nu pare responsabil pentru întregul dezastru, dar fiecare îl împinge puțin înainte.
Și aproape toți au, luați separat, o explicație rezonabilă. Tocmai asta este partea neliniștitoare. Nebunia nu este produsă de un singur nebun, ci de contribuțiile mărunte ale unor oameni care pot justifica foarte bine ceea ce fac. Fiecare gest are o logică. Toate împreună produc absurdul.
Nici Alina nu este construită ca o victimă ideală. A greșit, reacționează prost și nu este întotdeauna ușor de simpatizat cu ea. Filmul nu ne oferă confortul unei inocențe curate, gata pregătite pentru compasiunea noastră. Întrebarea nu este dacă a greșit, ci câtă pedeapsă poate fi extrasă dintr-o greșeală după ce aceasta ajunge la dispoziția mulțimii. Și, mai ales, cine hotărăște când este suficient.
Din clipa în care primește eticheta, aproape nimeni nu mai vorbește cu ea. Toți vorbesc despre ea. Devine suport pentru discursurile celorlalți despre bun-simț, animale, privilegii, corporații, sărăcie și tot ce mai este în neregulă cu societatea. Persoana dispare, îngropată sub explicațiile celor care pretind că au înțeles-o.
Nu îl cunosc suficient pe Andrei Huțuleac ca să-mi permit concluzii despre universul lui artistic. I-am văzut prea puține spectacole și prea puține filme. Ar suna spectaculos să spun că este un Cioran amestecat cu Eugène Ionesco, dar n-aș avea suficiente argumente. Pot spune însă ce mi-a evocat mie #dogpoopgirl: pe alocuri, aerul lui Cioran trecut prin mecanismele absurdului lui Ionesco. Nu ca influență declarată și nici ca etichetă aplicată autorului, ci ca senzație lăsată de o lume în care fiecare reacție poate fi explicată, iar rezultatul tuturor explicațiilor este de neînțeles.
De aici vine, cred, și pesimismul foarte particular al filmului. Nu este depresiv, ci rece. Depresia presupune suferință; pesimismul rece presupune constatare. Nu simți că filmul suferă împreună cu Alina și nici că îți cere ție să o faci. Nu-ți spune unde să te așezi, cu cine să ții sau pe cine să condamni. Construiește mecanismul și îl lasă să funcționeze până la ultima consecință.
Am văzut #dogpoopgirl abia în 2026, la cinci ani după ce a fost făcut, fără să-l caut și fără să-mi fi dorit în mod special să-l văd. Nu știu dacă este un film mare și nici nu cred că trebuie să mă grăbesc să hotărăsc asta. Știu însă că este un film de autor în sensul cel mai autentic al cuvântului: nu pentru că ar fi perfect, ci pentru că nu seamănă cu altceva și nu pare dispus să facă lumea mai ușor de privit.
Într-un peisaj cinematografic în care multe filme încearcă să explice lumea, Huțuleac preferă să construiască un mecanism și să-l lase să funcționeze. Iar la sfârșit nu rămâi cu răspunsuri, ci cu bănuiala mult mai neplăcută că mecanismul nu-ți este deloc străin. Și că, privindu-l, nu ești neapărat în afara lui.
