La Galați se renovează Faleza. În sfârșit, spun unii. Se distruge Faleza, spun ceilalți. Și, ca să nu pierdem vremea cu amănunte, cam aici s-a și terminat conversația.
Faleza are nevoie de renovare. Asta e greu de contestat chiar și într-un oraș în care putem transforma în controversă serioasă aproape orice, dacă ne dai două zile și o postare pe Facebook. Aleile, iluminatul, utilitățile, mobilierul, taluzurile, accesibilitatea, destule lucruri de acolo au depășit de ceva vreme etapa în care mai pot fi salvate cu o găleată de vopsea și optimism administrativ.
Renovarea vine însă și cu tăierea unui număr foarte mare de arbori existenți. Aici Galațiul s-a desfăcut frumos în două.
Într-o parte, cei pentru care fiecare copac marcat este încă o dovadă că administrația nu înțelege nimic din umbră, climă, identitatea locului sau din diferența dintre un arbore crescut în câteva zeci de ani și un bețișor plantat festiv într-o marți la zece dimineața.
În cealaltă, cei pentru care protestul dovedește că în România nu se poate face nimic. „Lăsați-i, dom’le, să facă!”
Între cele două propoziții ar trebui să existe o conversație. Numai că undeva am pierdut un cuvânt foarte mic.
„Și”.
Faleza trebuie renovată și arborii maturi trebuie protejați cât se poate. Orașul are nevoie de infrastructură nouă și infrastructura poate fi proiectată ținând cont de ceea ce există deja. Primăria poate avea argumente tehnice perfect valide și noi avem dreptul să le cerem, să le vedem și, la nevoie, să nu le înghițim cu tot cu PowerPoint.
Cei care protestează pot avea dreptate în privința vegetației și nu orice intervenție asupra unui copac anunță catastrofa urbanistică definitivă.
Simplu în teorie. Mult mai puțin simplu in practica.
Faleza asta nu se renovează într-un oraș desenat pe planșă. Se renovează într-un oraș locuit de oameni care vin după niște ani în care au tot primit câte ceva de mestecat: scumpiri, rate, facturi, probleme de sănătate, nesiguranța locului de muncă, salarii care aleargă după prețuri ca mine după autobuz, cu speranță la început și cu o acceptare filozofică spre final.
Războaie destul de aproape cât să nu mai fie documentare de pe Discovery. Politică redusă tot mai des la cine urlă mai tare. Instituții în care încrederea se reconstruiește ceva mai greu decât o faleză.
Peste toate curge zilnic știrea. A mai murit cineva. S-a mai scumpit ceva. S-a mai furat ceva. Se mai închide ceva. A mai început un scandal.
Multe dintre știrile astea sunt perfect adevărate. Asta le face și mai grele. Când primești ani la rând aproape numai confirmări că lucrurile merg din rău în mai rău, ajungi să nu mai aștepți dovada. Presupui direct intenția rea.
Primăria face ceva? Sigur e o combinație. Cineva protestează? Sigur e unul dintre ăia cărora nu le convine nimic. Se taie un copac? Nenorociții distrug orașul. Se oprește un proiect? Nenorociții nu ne lasă să construim țara.
Avem răspunsul înainte să fi terminat întrebarea. E eficient. Economisește timp, nervi și, mai ales, verificări.
Aici povestea începe să fie mai puțin despre copaci și mai mult despre noi.
Suntem obosiți.
Iar certitudinea are marele avantaj că nu cere prea multă energie.
Când nu știi cât va costa viața peste șase luni, dacă vei mai avea același job, dacă îți vei permite următoarea problemă medicală sau dacă următoarea factură îți vine în plic ori direct în ficat, e reconfortant să existe măcar ceva despre care să poți spune: aici știu eu. Aici știu cine are dreptate. Și, mai ales, aici știu cine sunt nenorociții.
Din momentul ăla nu mai aperi doar un copac sau un proiect. Aperi certitudinea.
De asta ne plac taberele. În tabără nu trebuie să te trezești dimineața și să verifici dacă mai ai dreptate. Au verificat ceilalți pentru tine. Au aceleași poze, aceleași indignări, aceleași glume, aceiași vinovați.
Algoritmul, băiat atent, prinde repede ce te scoate din sărite și îți mai aduce. Și încă una. Și încă una. Până când lumea începe să semene extraordinar de bine cu părerea pe care o aveai deja despre ea.
Și nici vârsta nu ne scoate din poveste. E foarte comod pentru generația mea să se uite la cei mai tineri și să-i declare mai influențabili, mai ușor de prins într-un discurs gata ambalat. Am înghițit și noi destule, doar că veneau pe alte conducte: televizor, autoritate, „așa se știe”, „am eu un om care lucrează acolo”, „lasă că știu eu”.
Nu există, probabil, o generație înzestrată cu o prostie mai mare decât alta. Doar forme diferite de credulitate și ambalaje făcute pe măsura fiecăreia. Nu suntem mai puțin creduli decât cei de după noi. Suntem creduli în alte dialecte.
Și e încă un mod foarte comod de a pune problema în partea cealaltă.
Ei sunt influențabili. Ei sunt radicali. Ei nu înțeleg.
Exact cum, din celălalt capăt, vine rapid răspunsul că noi suntem expirați, rigizi și incapabili să pricepem lumea în care trăim.
Foarte practic. Toată lumea are vinovați și nimeni nu mai trebuie să se uite prea atent în propria curte.
Povestea Falezei merită ceva mai mult decât un „salvați copacii” sau un „lăsați-i să facă”.
După toate expertizele și planurile, s-ar putea să rezulte că unii arbori chiar trebuie eliminați. La fel de bine, s-ar putea să descoperim că alții puteau rămâne dacă proiectarea începea de la ideea că un copac matur nu este un coș de gunoi pe care îl muți trei metri mai la stânga.
Nu știu.
Și „nu știu” a ajuns una dintre cele mai subversive propoziții pe care le putem spune.
Nu „nu-mi pasă”. Nu „toți sunt la fel”. Nu „adevărul e undeva la mijloc”. Doar: nu știu încă. Arată-mi.
Arată-mi de ce trebuie tăiat copacul. Arată-mi dacă conducta chiar nu poate trece pe altundeva. Arată-mi ce pui în loc și peste câți ani ceea ce plantezi va face umbra pe care o pierdem acum.
Dar și invers: arată-mi de ce trebuie păstrat. Arată-mi că este sănătos. Arată-mi ce soluție tehnică alternativă există. Arată-mi cât costă și ce presupune.
Asta ar fi o conversație. Mai lentă, mai obositoare și categoric mai puțin satisfăcătoare decât un „HUO!” cu trei semne de exclamare. Posibil însă ceva mai utilă.
Nu ducem lipsă de opinii. Opinii avem din belșug. Problema apare când începem să le purtăm ca pe acte de identitate.
Când părerea mea despre Faleză spune cine sunt eu, omul care o contestă nu mai contestă un argument. Mă contestă pe mine. De aici nu mai discutăm. Ne apărăm și atacăm.
Înainte de a hotărî cine salvează Faleza și de cine trebuie salvată, am putea încerca ceva mult mai modest.
Să nu ne schimbăm tabăra. Să nu devenim brusc neutri. Să nu pretindem că adevărul stă obligatoriu frumos la mijloc, cu mâinile pe genunchi.
Doar să ieșim din tabără cinci minute și să ne punem o întrebare:
Dacă sunt atât de sigur că am dreptate, oare n-ar merita să verific?
