Planul era să plecăm la șapte dimineața. Am plecat pe la douăsprezece. N-a părut nimeni surprins; după atâția ani împreună, ora de plecare nu mai este o informație, ci o declarație de intenție. Când spunem șapte, înseamnă că ne-ar plăcea să nu plecăm chiar după-amiază.
Ploua mărunt. Pornesc Waze, iar prima lui grijă este să-mi spună să aprind luminile. Waze nu știe cât s-a scumpit lumina. Oftez, aprind luminile și pornim.
Ieșim din Dărmănești și mâncăm asfaltul. Îl mâncăm cu cincizeci la oră, bineînțeles, fiindcă pe alocuri drumul îți permite mai mult, dar stratul de uzură nu. Limitarea pare pusă nu pentru vreun pericol pe care l-am putea vedea, ci în memoria asfaltului, care și-a făcut datoria și acum ar vrea să fie lăsat să îmbătrânească în liniște.
Urcăm spre Oituz. Pădurea se apropie de șosea, casele se răresc și apar satele acelea mici, cocoțate între dealuri, cu biserici surprinzător de mari. Nu doar mari. Impresionante. Câte una ridicată în mijlocul câtorva zeci de case, ca și cum satul ar fi fost construit ulterior, ca să nu rămână biserica singură.
Instinctul de antropolog se activează imediat. Comunitate, identitate, raportarea la sacru, influențe istorice, felul în care oamenii…
Stai puțin.
Am trecut pe lângă ea cu cincizeci la oră. N-am coborât, n-am citit nimic, n-am vorbit cu nimeni. Nici măcar nu știu dacă înăuntru era cineva. Dar instinctul de antropolog este deja pregătit să explice un sat întreg după turnul bisericii și trei case văzute printre copaci.
Oituz. Numele singur deschide niște sertare. Lupte, trecătoare, război, eroi. Istoricul de serviciu se foiește și el. Știe sigur că pe aici s-a întâmplat ceva important și speră să nu-l întrebe nimeni exact ce, în ce an și cu ce consecințe. Îl las să caute. Avem drum lung și poate își amintește până coborâm din pas.
Urmează Brețcu, apoi Lemnia. Nume care se lipesc de memorie, poate pentru că sună cunoscut, dar nu chiar, ca și cum limba română le-ar fi împrumutat pentru puțin timp și ar fi uitat să le mai dea înapoi. Sau poate le rețin doar pentru că apar scrise mare pe indicatoare și, într-o mașină care merge regulamentar, ai timp să le citești de două ori.
Din nou sate mici. Din nou biserici mari. Instinctul de antropolog ridică iar mâna.
Nu.
Mai așteaptă.
N-ai cunoscut încă niciun om.
Ajungem în Târgu Secuiesc. Sau, cum scrie alături, Kézdivásárhely.
Creierul de filolog intră instantaneu în funcțiune.
Kéz-di-vá-sár-hely.
Citit de mine, cu fonetica românului care nu știe maghiară:
Kez-di-va-șar-hei.
Încă o dată, ceva mai repede. Kezdivașarhei. A treia oară începe deja să sune aproape convingător. Nu învățasem niciun cuvânt în maghiară, dar pronunțasem numele orașului de trei ori și simțeam, fără niciun motiv serios, că făcusem un pas spre înțelegerea locului. Creierul de filolog este ușor de mulțumit. Îi dai câteva silabe străine, le desparte, le gustă, le așază la loc și imediat capătă o încredere pe care cunoașterea propriu-zisă nu i-ar fi permis-o.
Îi dăm ușor prin oraș. Indicatoare în două limbi, fațade vechi, clădiri renovate și clădiri care încă așteaptă să le vină rândul. Târgu Secuiesc pare prins nu neapărat între două lumi, ci între două versiuni ale aceleiași lumi vechi: una care vrea să rămână așa și una care vrea să fie renovată fără să înceteze să fie veche.
Urbanistul din mine își drege glasul. Fonduri structurale, PNRR, conservarea patrimoniului, regenerare urbană, identitate arhitecturală. Primăria arbitrează între trecut și polistiren, încearcă să împace fațada cu eficiența energetică și probabil speră să nu se supere niciuna.
Îl rog pe urbanist să se așeze. A văzut trei străzi, două trotuare și clădirea primăriei. Mai are puțin și redactează strategia de dezvoltare a orașului până în 2040.
Mai facem un sens giratoriu, apoi încă unul și ieșim din Târgu Secuiesc cu sentimentul reconfortant că am văzut orașul. Ce anume am văzut și ce înseamnă acel lucru vom hotărî mai târziu, când impresia se va mai întări și va începe să semene cu o certitudine.
O luăm prin Turia, spre Lacul Sfânta Ana. Drumul este pitoresc, liber și prost într-un mod rezonabil: nu atât de prost încât să te întorci, dar suficient cât să înțelegi că limita de cincizeci nu mai este o jignire personală. Pe alocuri, stratul de uzură este singurul agent de circulație prezent și îți transmite direct prin volan că ar fi bine să nu exagerezi.
Pădurea se strânge în jurul drumului, urcăm și ajungem la Sfânta Ana. Lacul este frumos. Foarte frumos. Dar n-are rost să inventăm adjective numai pentru că am bătut atâta drum până acolo. Stă în craterul lui, liniștit, fără să ne ceară să-l declarăm magic, spectaculos, fabulos sau obligatoriu de văzut măcar o dată în viață. E frumos. Uneori acesta este cel mai curat compliment pe care îl poți face unui loc.
Numai că ceea ce mi-a rămas cel mai limpede în minte nu este lacul, ci centrul de vizitare.
Mă așteptam la câteva panouri, niște fotografii și inevitabila hartă la care te uiți foarte atent două minute, după care ieși fără să mai știi unde este nordul. În schimb, informația era pusă cu cap. Lacul, vulcanul, pădurea, animalele, ursul — subiecte despre care se poate vorbi foarte mult și foarte prost — erau așezate într-o ordine care nu te strivea și nici nu te trata ca pe un copil venit în excursie cu clasa.
Se vedea că omul care gândise locul nu se întrebase doar ce informații trebuie puse pe pereți, ci și cum ajung ele la cel care intră. În ce ordine. În ce ritm. Ce îi stârnești mai întâi și cu ce îl lași să plece.
Nu doar ce vrem să afle omul.
Cum vrem să plece de aici.
Pare o diferență mică. Nu este.
Aici, muzeograful amator din mine putea, în sfârșit, să spună ceva fără să-l întrerup. Nu trecusem cu mașina prin dreptul centrului și nu-l judecasem după acoperiș. Intrasem, citisem, văzusem cum fusese construită experiența. Aveam, în sfârșit, ceva mai mult decât o impresie culeasă din mers.
Plecăm spre Băile Tușnad, moment în care internetul decide că am beneficiat suficient de civilizație. GPS-ul începe să bâjbâie, harta îngheață, săgeata se mișcă fără convingere, iar orientarea revine instinctului.
Instinctul nostru de orientare este încă în versiune beta, așa că preferăm să-l completăm cu noroc.
Ajungem la o intersecție. Stânga sau dreapta. Indicatorul fie lipsea, fie fusese pus pentru oamenii care știau deja unde merg.
— Tu ce zici?
— Nu știu.
Fac dreapta. Nu pentru că aveam vreun argument solid, ci pentru că, în lipsa unui indicator, calea cea dreaptă ni s-a părut că merge înspre dreapta.
Din fericire, am ajuns unde trebuia.
La Tușnad ne oprim și mâncăm bine, într-un loc suficient de tradițional încât să simți că ai ajuns în zonă, dar nu atât de tradițional încât să fii obligat să mănânci de pe o buturugă. Afară începe să plouă serios. Se face seară, burta este plină, mașina este caldă, iar ideea de a mai conduce câteva ore își pierde treptat farmecul.
Putem rămâne peste noapte sau putem merge mai departe.
Mergem mai departe.
Poate că vacanța adevărată începe în momentul în care alegi varianta mai obositoare doar ca să nu admiți că o cameră caldă și un pat bun au început să sune foarte convingător.
Trecem prin Miercurea Ciuc și pornim spre Ghimeș. Se întunecă, drumul urcă și coboară, serpentinele se succed, conversația merge când înainte, când înapoi, iar istoricul de serviciu începe din nou să se agite.
Ghimeș.
Parcă pe aici fusese granița.
Nu, stai. Frontiera dintre Regatul României și Austro-Ungaria. Vama. Calea ferată. Grănicerii. Primul Război Mondial. Sau poate am amestecat două epoci și trei lecții. Lasă, verificăm când ajungem acasă.
Istoricul se zbate între a fi atent la serpentine, a participa la conversație și a scormoni prin sertarele memoriei. Este foarte mulțumit că a găsit sertarul, chiar dacă actele dinăuntru nu mai sunt puse în ordine.
Aici îl las. Măcar Ghimeșul chiar îi oferă ceva. Nu trebuie să inventeze o frontieră; frontiera a fost acolo. Nu trebuie să explice o regiune după o fațadă; istoria a lăsat urme care pot fi căutate și verificate.
Și abia atunci îmi dau seama că toată ziua se petrecuse același lucru.
Creierul de filolog pronunțase un nume de trei ori și se simțise mai aproape de o limbă pe care n-o cunoaște. Instinctul de antropolog văzuse câteva biserici mari și era gata să explice o comunitate. Urbanistul trecuse prin trei străzi și începuse deja să împartă fonduri europene. Istoricul zărise un indicator și se repezise la granițe, imperii și războaie.
Fiecare văzuse foarte puțin și înțelesese aproape tot.
Asta facem. Nu suportăm ca experiența să rămână experiență. Trebuie transformată repede în concluzie, concluzia în certitudine, iar certitudinea, dacă o lăsăm câteva zile la dospit, devine axiomă.
N-am cunoscut aproape niciun om în ziua aceea. Am vorbit cu cineva la centrul de vizitare, cu cineva la restaurant și poate cu încă doi oameni pe fugă. În rest am cunoscut drumuri, indicatoare, fațade, parcări, biserici și un lac. Dar până să ajungem înapoi la Dărmănești eram deja foarte aproape să știm cum sunt oamenii, cum funcționează administrația, de ce arată satele într-un fel și nu în altul și care sunt diferențele fundamentale dintre Moldova și Secuime.
Din fericire, ne-am prins la timp.
Sau cel puțin așa îmi place să cred.
Pentru că omul nu spune aproape niciodată: „Am trecut o zi pe acolo și mi s-a părut…”. Este prea puțin. Nu are greutate. Nu poți opri o conversație și cere liniște în jurul tău cu o simplă impresie.
Omul spune:
— Îți spun eu…
