Există un tip de om care nu merge pe stradă. Execută o deplasare.
Îl vezi venind din depărtare. Pas grăbit, fața ușor strânsă, privirea oblic în pământ. Ca și cum fiecare dală de trotuar ar trebui semnată, verificată, predată cu proces-verbal.
Nu cară nimic, de cele mai multe ori.
Dar în jurul lui se simte un maldăr de hârtii imaginare. Dosare invizibile. Urgențe care nu se văd, dar îl apasă frumos, aproape administrativ.
E preocupat.
Nu obosit. Nu panicat. Nu neapărat ocupat.
Preocupat.
Are în el o grabă care pare că și-a găsit singură motivul. O sudoare interioară, bine crescută, fără să fie nevoie de efort real.
Calcă hotărât. Tot corpul lui anunță că momentul e greu. Că lumea apasă. Că ceva important depinde de felul în care el traversează această bucată de trotuar.
Și, de fapt, probabil nu se duce nicăieri.
Sau nu nicăieri în sens geografic.
Se duce către o scăpare. Către o justificare căutată dinainte. Ca și cum, înainte să plece, și-ar fi stabilit deja punctul terminus: gaura din plasa de la gard.
Acolo trebuie ajuns.
Acolo se rezolvă tot.
Acolo graba capătă sens.
Îmi place să-l privesc. Nu cu răutate. Cu o curiozitate ușor vinovată.
Pentru că și eu am avut, de multe ori, pasul acesta. Pasul omului care nu poate recunoaște că doar se mișcă, așa că își inventează o misiune.
Preocupatul are o solemnitate aparte.
Nu face lucruri. Le duce.
Nu merge. Se deplasează.
Nu întârzie. Este prins.
În realitate, poate că nu-l cheamă nimeni. Dar asta nu contează prea mult.
Important este că el răspunde.
La ce?
La greutatea momentului. La gravitasul propriei treceri prin oraș. La dosarul invizibil care-i fâlfâie în suflet.
Și eu, desigur, nu sunt așa.
Eu nu mă grăbesc fără motiv. Eu doar îmi organizez neliniștile pe trasee scurte și le dau aparență de treabă.
E altceva.
