Despre omul care merge important nicăieri. Și despre ochiul nostru, care nu e întotdeauna un organ de încredere.
Există un tip de om care merge pe stradă ca și cum tocmai a încheiat un mic armistițiu cu universul.
Îl vezi cu cheile și portofelul în mână, agale, fără grabă, fără tensiune, fără vreo urmă vizibilă de întrebare. Nu merge nicăieri important. Doar pășește important.
Nu-l pot judeca. Ar fi prea comod. Și, de altfel, nici nu cred că pot evalua ceva ce nu pricep.
Eu, de partea cealaltă, complic lucrurile până le stric. Desfac în patru o stare care, la el, probabil încape frumos într-o plimbare de seară. Omul iese, se uită, respiră, se simte bine. Eu ies, mă uit, respir și încep să suspectez civilizația de oboseală metafizică.
El pare mulțumit. Nu fericit în sens mare. Nu iluminat. Nu adânc. Doar mulțumit. Dar mulțumit cu o rotunjime care mă intrigă. Ca o pâine care nu vrea să fie cozonac și, din acest motiv, doarme excelent.
E ceva acolo. O liniște mică, dar stabilă. Nu știu dacă e împăcare, obișnuință sau doar o formă foarte bine administrată de a nu cere prea mult de la viață. O stare de bine care nu cere explicații. Poate tocmai de asta mă și irită: pentru că nu se justifică.
Eu aș simți nevoia să explic. Să nuanțez. Să spun că nu e chiar așa, că există contexte, straturi, fisuri, neliniști, resturi de duminică rămase în suflet. El nu. El ține cheile în mână și merge.
Și nu știu dacă asta e sărăcie interioară sau economie de suflet.
Poate că omul acesta și-a redus viața la dimensiunea lui. Sau poate noi, cei care ne băgăm mereu capul în toate sertarele sensului, am complicat inutil o cameră care putea rămâne foarte bine mobilată simplu.
Îl privesc, deci, aproape științific. Ca pe o specie urbană calmă. Omul suficient sieși. Nu agresiv, nu spectaculos, nu tragic. Doar suficient.
Iar eu, bineînțeles, nu sunt așa. Eu sunt altfel. Mai profund, probabil. Mai chinuit, sigur. Mai obositor, fără îndoială.
Și atunci apare întrebarea neplăcută: dacă el stă bine într-o viață care mie mi se pare prea mică, eu în ce stau când îl privesc atât de atent?
Poate că frumusețea, ca și ridicolul, stă în ochiul celui care privește.
Iar pe ochiul meu, trebuie să recunosc, nu mă pot baza întotdeauna.
De-aia am și ochelari.
