Într-o dimineață din 2026, dintre blocurile din Galați s-a auzit din nou vocea.
N-am recunoscut femeia. Nici n-aveam cum. Am recunoscut însă imediat personajul.
Oarba.
Așa îi spuneam în copilărie țigăncii care venea să cânte printre blocuri, de obicei sprijinită într-un toiag și însoțită de un copil. Nu știu dacă femeile acelea erau cu adevărat oarbe. La opt sau zece ani nici nu-ți pui problema în termenii ăștia. Dacă omul are toiag, merge cu privirea pierdută și este condus de un copil, înseamnă că este orb. Lumea încăpea în explicații ceva mai simple.
Refrenul îl țin minte și astăzi:
Sănătate, numa’ bine,
la copii și la famile,
dacă m-ajutați pe mine!
Nu „familie”.
Famile.
Cuvântul fusese tăiat, îndoit și împins cu umărul până când încăpuse în rimă. Familia întreagă pierduse o silabă pentru ca urarea să poată curge.
Și curgea.
Vocea femeii nu trebuia să bată la fiecare ușă. O ajutau blocurile. Betonul, fațadele așezate una în fața celeilalte, spațiile dintre scări și balcoanele suprapuse îi purtau cântecul în sus. Nu cred că arhitecții comunismului proiectaseră cartierele ca pe niște cutii de rezonanță pentru cântărețele ambulante. Așa se nimerise. Dar funcționa.
Înainte s-o vezi, o auzeai.
Poate că acesta a fost și motivul pentru care obiceiul s-a adaptat atât de bine cartierelor noi. În anii urbanizării forțate, satul fusese mutat la bloc, înghesuit pe verticală și învățat să trăiască într-o lume de beton. Oamenii se mutaseră. Obiceiurile îi urmaseră.
Nu știu cât de veche era tradiția femeii care cânta prefăcându-se oarbă și nici din ce lume venea. Din mahalale, din comunitățile rome, dintr-o formă mai veche de cerșetorie cântată sau din toate la un loc. Știu doar că, în anii ’80, își găsise locul printre blocuri.
Și nici nu era nevoie de prea multe alte lucruri pentru a fi observată.
România copilăriei mele nu semăna cu imaginile occidentale ale acelorași ani, pe care aveam să le vedem mult mai târziu. Nu era o lume a abundenței, a reclamelor, a mărcilor și a zecilor de forme de divertisment care se luptau pentru privirea omului. Era o lume simplificată până la conformism, în care aceleași chioșcuri, aceleași vitrine și aceleași puține produse se repetau de la un cartier la altul.
Sub imperiul economisirii, totul trebuia să fie puțin.
Puțină lumină. Puțină căldură. Puțină mâncare. Puțină culoare.
Datoria externă a țării se plătea și din micile noastre lipsuri, deși nouă ni se spunea că trăim într-o societate a egalității. Eram, într-adevăr, destul de egali: aproape tuturor ne lipseau cam aceleași lucruri.
În decorul acesta plat, vocea oarbei ieșea în relief.
Nu pentru că ar fi fost frumoasă. Era puternică, penetrantă și suficient de repetitivă încât să nu poată fi ignorată. Cântecul nu cerea nici interpretare, nici cultură muzicală. Venea direct spre tine cu trei lucruri pe care nu le puteai respinge fără să pari lipsit de inimă: sănătatea, copiii și familia.
Mai exact, „famile”.
Și abia apoi apărea condiția:
dacă m-ajutați pe mine.
Era o urare, dar și o negociere. O binecuvântare cu clauză. Eu vă doresc sănătate vouă și copiilor, iar voi, dacă tot ați primit urarea, poate vă scotociți prin buzunare.
O formă simplă de comerț afectiv.
După 1990, fenomenul a început să dispară sau, cel puțin, eu n-am mai fost atent la el. Au apărut alte voci, alte zgomote, alte lucruri care cereau bani și atenție. Orașul s-a umplut, iar oarba dintre blocuri a părut să rămână în urmă, alături de alte personaje și obiceiuri despre care am presupus că nu vor supraviețui schimbării de regim.
Numai că, în 2026, vocea s-a întors.
Am ieșit la balcon și am văzut-o.
Nu mai era oarbă.
Nici măcar nu se străduia să pară.
Nu mai avea copilul care s-o conducă și nu mai avea nevoie de recuzita neputinței. Dimpotrivă, privea foarte atent în sus. Urmărea balcoanele, ferestrele, mișcarea perdelelor. Căuta omul care o observase.
În clipa în care cineva îi răspundea privirii, se fixa pe el.
Până atunci cântase cartierului. Din acel moment îi cânta unei singure persoane.
Nu știu dacă miza era mila sau jena. Probabil câte puțin din amândouă. Una este să auzi un cântec venit de jos și alta este să simți că femeia aceea cântă acum sub balconul tău, cu ochii ridicați spre tine, în timp ce vecinii încep să iasă și ei să vadă ce se întâmplă.
Refuzul nu mai rămâne privat.
Devine spectacol.
În copilărie, tehnica exista probabil și atunci, dar n-o observam. Vedeam toiagul, copilul și personajul. Acum am văzut mecanismul.
Și tocmai aici lucrurile devin neclare.
De ce a revenit?
Mai cântă pentru câțiva lei? Probabil.
Își promovează prezența, numele, vreun canal, vreun eveniment? Habar n-am.
Repetă un obicei pentru că încă funcționează? Foarte posibil.
Sau poate că personajul nu dispăruse niciodată, iar eu încetasem pur și simplu să-l mai văd.
E însă greu să nu observi că, în cei aproape patruzeci de ani trecuți între cele două apariții, cântecul ei a încetat să mai pară atât de străin de lumea din jur.
Nu mă refer la manea ca formă muzicală, la ritm, instrumentație sau compoziție. Mă refer la tipul de vers pe care îl asociem astăzi mesajului manelist: rima împinsă cu forța, cuvântul scos din forma lui firească, emoția fără ocolișuri și câteva repere repetate până la epuizare — familia, copiii, sănătatea, banii, norocul, dușmanii.
Rima trebuie să se audă. Nu contează întotdeauna cum ajunge acolo.
Dacă „familie” nu încape, devine „famile”.
Multă vreme, asemenea versuri au fost privite ca produsul unei periferii culturale: improvizate, rudimentare, prea directe, prea ușor de înțeles. Unii le-au ascultat fiindcă se regăseau în ele. Alții, cu voluptatea omului care vrea să simtă că există întotdeauna cineva mai jos decât el.
Între timp, însă, acest tip de mesaj a crescut mult dincolo de lumea în care îl plasaserăm.
Nu cântecul oarbei a devenit mai sofisticat.
Noi am devenit mai obișnuiți cu limba lui.
Poate că de aceea reapariția ei mi s-a părut în același timp comică și neliniștitoare. Femeia venea între blocuri cu o formulă pe care cultura populară românească o prelucrase deja în mii de cântece, dedicații, videoclipuri și urări. Ea continua să ofere varianta brută, fără studio, fără orchestrație și fără lumini.
Doar vocea, betonul și omul de la balcon.
Când eram copil, credeam că oarba aparține unei lumi vechi, care urma să dispară.
În 2026, privind-o cum își alege cu grijă omul căruia să-i cânte, nu mai sunt atât de sigur.
Poate că nu ea s-a întors între blocuri.
Poate că noi am făcut, încet, tot drumul până la ea.
Sănătate, numa’ bine,
la copii și la famile,
dacă m-ajutați pe mine!
