La noi, verbalizarea a ceea ce simți a fost adesea o treabă anevoioasă, aproape suspectă prin expunerea pe care o cere. Nici eu nu-mi amintesc să fi crescut într-o lume în care oamenii își spuneau prea des ce simt. Sentimentul își vedea de treabă prin casă, punea ceva în farfurie, îți îndesa bani într-un buzunar, te întreba dacă ai ajuns, dacă ai luat ceva gros, dacă mai ai benzină, dacă ți-ai făcut analizele. Avea mânecile suflecate și foarte rar timp de declarații.
Am recunoscut târziu că toate acestea erau forme de drag, poate fiindcă dragul nostru a avut mereu nevoie de un pretext gospodăresc ca să se apropie fără rușine. O pătură trasă peste cineva adormit, un măr curățat, o sacoșă pregătită pentru drum, lumina lăsată aprinsă într-o cameră în care ești încă așteptat — în asemenea gesturi mici, aproape fără autor, stătea uneori tot ce nu se spunea.
„Mi-ești drag” mi s-a părut întotdeauna mai cald decât „te iubesc”. Încape în el omul iubit, dar încape și copilul, și prietenul, și un bătrân, și un loc, și o voce pe care n-ai mai auzit-o de ani. Nu ridică scena, nu cere jurământ, nu așteaptă muzica. Dragul se așază lângă tine.
Apoi vine dorul, cu toată gloria și uzura lui, purtat prin poezie, cântec, discursuri despre intraductibil și suveniruri cu motive populare, atât de des explicat lumii încât aproape am uitat să-l mai lăsăm în pace. Sub toată această recuzită națională, dorul rămâne uimitor de simplu: absența cuiva începe să ocupe loc. Intră în cameră, se pune la masă, merge cu tine pe stradă, îți mută privirea spre telefon, îți amintește un miros, o după-amiază, felul în care cineva își ținea mâna pe genunchiul tău.
De aici, fără vreo graniță limpede, începe și trupul. Limba noastră știe bine lucrul acesta, chiar dacă buna-cuviință s-a prefăcut adesea că nu-l vede. Avem jind, avem poftă, avem patimă, avem foc, ne topim după cineva, ni se aprind călcâiele, punem ochii, cădem cu tronc, ne prăpădim, ne pierdem capul, ne mănâncă pielea, iar între toate aceste cuvinte și expresii trece o bucurie aproape copilăroasă a limbii de a recunoaște că omul are carne, că pielea ține minte, că apropierea celuilalt poate tulbura ordinea unei zile și că uneori întreaga metafizică a dorinței încape într-o mână care rămâne o secundă în plus acolo de unde ar fi trebuit să plece.
Rușinea a venit și ea, firește, și s-a așezat aproape de pat, cu păcatul, cu gura lumii, cu fata cuminte, cu băiatul serios, cu perdeaua trasă și vecina atentă, însă nici măcar atâta supraveghere n-a reușit să facă din noi niște ființe fără zvâcnet. Am continuat să cântăm despre cine pleacă noaptea, cine așteaptă la poartă, cine arde, cine moare de dor, cine nu mai poate, cine se duce după cineva până la capătul lumii, iar cântecul a rămas multă vreme locul de spovedanie în care gura și-a permis ceea ce omul, la lumină, spunea mai greu.
Prin farfuria pusă înainte, prin dor, prin poftă, prin rușine, prin cântec, prin mâna care caută altă mână în somn, trece aceeași nevoie veche de a aparține, de a avea unde să te întorci și cui să-i lipsești, de a ști că existența ta a făcut puțin loc în viața altcuiva și că acel loc, odată rămas gol, se simte.
