Am dat peste un interviu cu N. Katherine Hayles, o cercetătoare americană care ne propune să ne schimbăm puțin ideile despre inteligență. Mai exact, să renunțăm la obsesia de a o căuta doar acolo unde găsim ceva ce seamănă cu noi.
Doamna a scris și o carte, Bacteria to AI, în care propune o definiție mai largă a cogniției. Pe românește, capacitatea de a percepe informații, de a le interpreta și de a reacționa în funcție de ele. Fără să fie neapărat nevoie de creier, limbaj sau conștiință de sine.
Să luăm o bacterie.
N-are creier, n-are diplomă și nu suferă că nu-i recunoaște nimeni potențialul intelectual. Cu toate astea, detectează substanțele din jur, își modifică deplasarea și se descurcă într-un mediu despre care nu poate formula nici măcar o propoziție. Când condițiile devin ostile, reacționează. Are de supraviețuit.
Noi, în schimb, avem miliarde de neuroni, limbaj, conștiință și câteva mii de ani de civilizație. Am construit universități, am umplut biblioteci și am inventat calculatoare capabile să scrie tratate întregi despre comportamentul bacteriilor.
Eu, de pildă, când am dat peste teoria doamnei Hayles, am deschis ChatGPT și i-am cerut să mi-o explice. Mi-a explicat-o atât de bine încât, pentru câteva minute, chiar am crezut că am înțeles-o. Ba mi-a scris și un articol impecabil. Îi mai trebuia doar numele meu deasupra.
L-am citit și m-am întrebat ce anume mă impresionase, de fapt, în interviu.
Și așa m-am întors la bacterie.
Hayles nu susține că bacteria ar fi mai deșteaptă decât omul sau că inteligența artificială nu poate manifesta cogniție. Ideea este că vorbim despre forme diferite de a prelucra informația. Un model lingvistic poate genera explicații complexe, dar nu are metabolismul și nevoile unui organism viu. Pentru bacterie, semnalele din mediu au consecințe directe asupra supraviețuirii.
Numai că noi ne-am obișnuit să judecăm inteligența după propriile aptitudini. Dacă un animal rezolvă o problemă pusă de noi, îl declarăm deștept. Dacă nu, probabil că n-a putut mai mult. Mai rar ne întrebăm dacă problema avea vreun sens pentru el.
Punem un cimpanzeu să recunoască numere, un câine să execute comenzi și un calculator să țină o conversație. Noi alegem probele, noi stabilim baremul și tot noi ne felicităm că am ieșit atât de bine la evaluare.
Între timp, bacteria își vede de treabă. N-are niciun interes să ne demonstreze ceva.
Asta mi se pare partea cu adevărat interesantă din teoria lui Hayles. Nu că o bacterie ar fi mai inteligentă decât un om. O asemenea comparație nici măcar nu prea are sens. Ci că s-ar putea să existe forme de cogniție pe care nici nu ne-am obosit să le luăm în calcul, prea ocupați să căutăm ceva care să semene cu noi.
Inteligența nu începe neapărat acolo unde începe vorba. Iar faptul că un organism nu ne poate explica ce face nu înseamnă că relația lui cu lumea este lipsită de complexitate.
Ceea ce mă pune într-o poziție destul de ingrată.
Eu am avut nevoie de o cercetătoare, de un interviu și de un calculator ca să încep să înțeleg ce face o bacterie.
Bacteria n-are nici cea mai vagă idee ce fac eu.
Și nici nu pare s-o încurce.
