De la început până la sfârșit și alte mobile grele
M-am împiedicat zilele trecute de expresia asta: „de la început până la sfârșit”.
Nu știu exact unde. Poate într-o conversație, poate într-un text, poate într-una dintre acele formulări care trec pe lângă tine cu aerul că au închis definitiv subiectul. Nici nu contează foarte tare. Important e că mi-a rămas agățată în cap.
„De la început până la sfârșit.”
La prima vedere, nimic grav. Nu e greșită. Nu e urâtă. Nu e nici măcar spectaculos de ridicolă. O folosim toți, probabil. Dar are în ea ceva ușor umflat. Ceva care face doi pași în plus ca să ajungă în același loc.
De multe ori, ar fi fost suficient „până la capăt”. Sau „tot”. Sau „de la început”. Depinde de caz. Dar nu. Noi spunem „de la început până la sfârșit”, ca și cum începutul și sfârșitul trebuie chemate amândouă la apel, să fim siguri că nu lipsește nimeni.
Și de aici începe o mică boală a limbajului nostru: nevoia de a lungi vorba ca să pară mai serioasă.
Limba, dacă o lași în pace, e destul de economică. Caută scurtături. Sare peste ce se subînțelege. Taie colțuri. Nu cară sacoșe goale doar ca să pară că vine de la piață.
În vorbirea normală spunem: „vin acuș”, „n-am”, „lasă”, „merge”, „nu-i cazul”, „vedem”, „da’ de ce?”. Forme mici, rupte, ciupite, dar perfect funcționale. Omul nu vorbește cu dicționarul în gură. Vorbește cu respirația, cu graba, cu plictiseala, cu nervul, cu omul din față.
Contextul face jumătate din treabă. Restul îl completează tonul, pauza, sprânceana ridicată.
Și apoi apare limba îmbrăcată gros.
Limba care nu spune, ci formulează. Limba care nu întreabă, ci „ridică o problematică”. Limba care nu zice „nu știm încă”, ci „în acest moment nu deținem toate elementele necesare pentru formularea unei poziții finale”. Limba care nu zice „s-a greșit”, ci „au existat anumite disfuncționalități în proces”.
Acolo începe mobilierul.
Dulapuri, vitrine, scaune tapițate, fețe de masă, mileuri. Ideea era mică și putea sta foarte bine pe un taburet. Noi îi construim sufragerie.
În loc de „nu se poate”, spunem „nu identificăm în prezent cadrul operațional optim pentru implementarea acestei variante”. În loc de „mai vedem”, spunem „urmează să analizăm oportunitatea unei decizii ulterioare”. În loc de „am terminat”, spunem „procesul a fost parcurs de la început până la sfârșit”.
Și toată lumea dă din cap. Pentru că propoziția a trecut îmbrăcată la costum și n-a îndrăznit nimeni s-o oprească.
Partea comică e că limba vie face exact invers. Limba vie nu vrea să pară deșteaptă. Vrea să ajungă. Ca un mesaj trimis pe fugă. Ca un „hai, mă” care poate însemna revoltă, milă, dezamăgire, prietenie, oboseală sau începutul unei certe.
Asta e economia reală a limbii: să spui mult cu puțin. Să lași aerul să lucreze. Să nu explici tot ce deja se simte. Să nu mai pui încă trei cuvinte peste o idee care abia mai respiră.
Sigur, nu orice lungime e proastă. Poezia poate întinde limba frumos. Cântecul poate repeta până când repetiția devine ritm. Povestea are nevoie de ocoluri. Uneori o frază lungă duce undeva, face drum, adună tensiune, își câștigă lungimea.
Dar limba de lemn nu merge nicăieri. Ea doar ocupă loc.
Se umflă în fața noastră ca un formular care a descoperit literatura. Face piruete în jurul evidenței. Își pune ecuson, își drege vocea și ne anunță că „în ceea ce privește aspectele referitoare la situația menționată anterior, se impune o analiză atentă a tuturor factorilor implicați”.
Adică: vedem.
Și poate de asta ne obosește atât de tare. Nu pentru că e lungă. Ci pentru că ne pune să cărăm cuvinte care nu duc nimic. Ne cere energie fără să ne dea sens.
Ne plimbă prin propoziție ca printr-un mall administrativ, cu neoane, panouri și uși automate, ca la final să ajungem tot de unde am plecat.
După atâta limbaj lustruit, întins, pieptănat, pus la mapă, ajungi uneori să înțelegi de ce o vorbă scurtă, scăpată printre dinți, poate avea mai mult adevăr în ea decât o pagină întreagă de formulări respectabile.
Nu neapărat frumoasă în sensul de salon.
Dar vie.
O izbucnire mică, precisă, indecent de eficientă, care nu cere aprobare și nu-și caută sinonime.
Despre asta, însă, altă dată.
