ACTFest 2026: între serbare, spectacol cântat, meserie și examen
Sunt nume care nu apar pe afișe, ci se întorc din tine.
Le vezi scrise acolo, între ore, trupe și titluri de spectacole, și pentru câteva secunde nu mai știi dacă te uiți la programul unui festival din 2026 sau la o fotografie prost developată din 1999.
Așa a fost, pentru mine, când am văzut în programul ACTFest numele trupei „De ce ficatul?”.
Pentru cine nu știe, „De ce ficatul?” nu e o întrebare medicală, deși ar putea fi. Nu e nici un diagnostic cultural, deși, la Galați, și asta ar putea funcționa. E un nume cu genealogie soresciană, din acel Prometeu coborât din solemnitatea mitului în nedumerirea foarte omenească a organului concret. De ce tocmai ficatul? De ce pedeapsa eternă trebuie să treacă printr-o zonă atât de precis anatomică?
Dar cronica asta nu este despre „De ce ficatul?”. Nu încă. Poate nici nu trebuie să fie.
Este despre prima zi de ACTFest și despre felul în care teatrul studențesc de azi se vede prin ochii cuiva care nu-l poate privi ca pe un obiect complet străin.
Nu pot privi teatrul studențesc ca pe un obiect complet străin. Am trecut cândva prin materia lui primă: festivaluri, trupe, orgolii mici, prietenii mari, improvizații, trenuri, decoruri și senzația aceea că scena e o formă provizorie de libertate.
Pe vremea aceea, Galațiul nu avea, cel puțin pentru noi, un asemenea festival acasă. Teatrul studențesc era mai degrabă o valiză decât o instituție: plecai cu el în alte orașe, îl montai pe unde se putea, dormeai pe unde se nimerea și te întorceai cu oboseală, câteva prietenii și iluzia foarte serioasă că lumea poate fi schimbată cu două reflectoare și o replică spusă bine.
De aceea, ACTFest-ul de azi nu l-am privit nici cu răceala criticului, nici cu indulgența fostului combatant sentimental. Am încercat să stau undeva la mijloc: suficient de aproape cât să recunosc febra, suficient de departe cât să nu confund febra cu arta.
„Dracii au talent” — teatrul ca expunere
Prima piesă a zilei a fost „Dracii au talent”, adaptare după „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, în regia Gabrielei Lovin și a lui Alin Albu, jucată de trupa „De ce ficatul?” din Galați.
Aici, inevitabil, privirea mea a fost cea mai complicată. Nu din cauza nostalgiei, ci din cauza felului în care anumite lucruri revin. Când vezi pe scenă un nume legat de o memorie mai veche, trebuie să faci un mic efort de igienă interioară: să nu-l aperi din reflex, dar nici să-l lovești ca să-ți demonstrezi obiectivitatea.
Spectacolul avea foarte multe personaje, multă mișcare, mult zgomot scenic și foarte mult entuziasm. Dar mișcarea era aproximativă, construcția scenică destul de simplă, iar senzația generală era undeva între teatru de liceu, teatru de final de bacalaureat și serbare școlară cu ambiții mai mari decât mijloacele actoricești.
Nu spun asta cu răutate. O spun ca diagnostic.
Era o trupă aflată încă în etapa în care talentul nu se distinge foarte clar de dorința de a fi pe scenă. Și dorința asta era acolo. Puternică. Vizibilă. Aproape agresivă prin inocență.
Pe alocuri aveai senzația că nu se joacă neapărat textul, ci dreptul de a fi acolo. Dreptul de a apărea. Dreptul de a fi văzut. Dreptul de a face zgomot într-un spațiu în care, pentru câteva minute, nu mai ești student, coleg, copilul cuiva, prietenul cuiva, ci „personaj”.
Asta e una dintre marile ambiguități ale teatrului studențesc. Uneori, el nu începe ca artă. Începe ca expunere. Ca nevoia de a ieși din rând. Ca un „uitați-ne, existăm”, spus cu replici, costume, alergături și aplauze.
Publicul confirma această logică. În sală, spectatorul obiectiv era o specie rară. Mulți păreau rude, prieteni, colegi, cunoscuți. Iar reacțiile nu veneau întotdeauna din text, din joc sau din construcția teatrală, ci din recunoaștere. Din bucuria de a-l vedea pe „al nostru” transformat scenic.
Râsul avea ceva de teatru popular, ceva de serbare școlară: „uite-l și pe ăla ce face”, „uite-o și pe aia cum s-a costumat”. Nu râsul distanței estetice, ci râsul familiarității.
Acolo unde teatrul nu produce încă distanță artistică, publicul compensează prin apropiere afectivă.
„Pinguinii” — teatrul ca spectacol cântat
Al doilea spectacol, „Pinguinii”, al trupei Fabulinus din Suceava, a schimbat registrul.
Aici nu mai vorbim despre o piesă jucată în sens clasic, ci despre un spectacol muzical, un fel de teatru cântat, cu narațiune, personaje, versuri și muzică live. Reperele găsite indică textul / versurile semnate de Răzvan Crîșmaru, muzica originală de Ioana Stempel, iar regia de Cosmin Panaite.
Spectacolul este construit cu muzică live și îmbină cântece cu versuri originale în rimă. Povestea se petrece în orașul de gheață Legănești, unde un concurs cu miză uriașă — o tonă de pește oferită de Împăratul Pinguin — dă peste cap ordinea micii comunități.
Prin formulă, „Pinguinii” vine dintr-o familie recognoscibilă de spectacol muzical sucevean: teatru cântat, vers rimat, umor, animale antropomorfizate și morală livrată cu vioiciune. M-a dus imediat cu gândul la „Pisici” și „Pisici 2”, spectacole-concert de la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, puse la cale de zona Fără Zahăr / Bobo Burlăcianu și Bobi Dumitraș.
„Pinguinii” era mult mai închegat decât primul spectacol. Nu avea neapărat zvâc de energie scenică, în sensul de explozie, mișcare, dinamism fizic. Dar avea zvâc de compoziție. Era cadrat. Știa mai bine unde stă, chiar dacă uneori stătea prea cuminte.
Pe scenă erau trei fete care cântau, una dintre ele cu chitara, plus un narator. Pe parcurs apăreau și alte personaje cântate, precum bibliotecara și pinguinul imperial. Asta schimba complet convenția: spectacolul nu cerea să fie citit ca teatru realist, ci ca teatru muzical cu o logică de fabulă.
Vocile, însă, nu erau suficient de diversificate și, după o vreme, induceau o ușoară monotonie. Există zvâc în vers, dar nu întotdeauna și în felul în care spectacolul respiră scenic. Muzica și textul duc spectacolul înainte, dar mișcarea scenică ar fi putut diferenția mai bine tablourile.
„Pinguinii” câștigă în claritatea rostirii și în coerența compoziției ceea ce pierde uneori în variație scenică.
L-aș fi văzut împărțit mai clar în tablouri. Mai diferențiat. Cu mai multă mișcare controlată, nu neapărat mai multă agitație. Pentru că există o diferență între mișcare și foială. Prima creează sens. A doua doar obosește parchetul.
În orice caz, față de primul spectacol, aici se simțea o formulă. O intenție. O punere în pagină scenică. „Pinguinii” nu alunecă haotic pe gheață. Are traseu, rimă, chitară și un fel de disciplină veselă. Uneori prea mult în aceeași temperatură muzicală, dar măcar temperatura era asumată.
„Anișoara” — teatrul ca început de meserie
Apoi a venit „Anișoara”, monolog jucat de o studentă a secției de teatru de la Universitatea din Galați. Programul ACTFest menționează textul Mariei Topor, regia lui Radu Andrei Horghidan și asistența de regie semnată de Oana Mogoș.
Și aici s-a simțit imediat schimbarea de nivel.
Nu mai vorbim despre teatrul studențesc ca energie de grup, ca expunere, ca dorință colectivă de scenă. Vorbim despre un monolog lucrat. Asumat. Bine ales. Dus de cineva care, foarte clar, își dorește această direcție.
„Anișoara” a schimbat temperatura festivalului.
După zgomotul, aproximarea și nevoia de expunere din zona trupelor, aici a apărut concentrarea. O prezență mai atentă. Un text amplu, dar mai bine fragmentat. Tablouri mai clar decupate. O tehnică vizibil mai bună. O relație mai limpede între material și interpretă.
E adevărat, monologul are avantajul lui. Nu depinzi de partener. Nu trebuie să armonizezi ritmul cu altcineva. Nu riști să te tragă altul în jos sau să-l tragi tu. Dar tocmai de aceea se vede mai clar ce poți duce singur.
Iar aici se vedea.
Nu mai era doar plăcerea de a fi pe scenă. Era începutul unei meserii.
Asta nu înseamnă că spectacolul trebuie canonizat pe loc sau învelit în hârtie de aur. Înseamnă doar că, față de ce văzusem înainte, „Anișoara” părea venită dintr-un alt tip de muncă. Mai așezată, mai acumulată cultural, mai atent aleasă. Nu doar „hai să facem o piesă”, ci „hai să susținem un material”.
Iar diferența se simte.
„American Dream” — teatrul ca examen
Ultimul spectacol văzut în prima zi a fost „American Dream”, lucrare de licență pentru două studente ale secției de teatru / interpretare de la Universitatea din Galați.
Programul ACTFest indică textul Cristinei Bordeanu, regia Oanei Mogoș și coordonarea lui Radu Andrei Horghidan. În anunțurile de promovare, distribuția apare cu Ana Felman și Larisa Negru.
Aici lucrurile devin mai complicate.
Textul este dificil, încărcat, greu de urmărit. Convenția scenică: două studente joacă două fetițe de opt-nouă ani, care cresc fără tații lor, trec prin diverse etape și evenimente ale vieții și visează să ajungă în America, să fie bogate și să-și aducă tații acasă.
Există multe scene cu valoare metaforică. Poate prea multe. Sau, mai exact, prea multe pentru felul în care sunt făcute accesibile spectatorului. De multe ori, sensul nu vine limpede din text sau din joc, ci trebuie intuit din ceea ce pare că spectacolul vrea să evoce.
Aici am avut senzația că văd mai degrabă o probă tehnică decât un spectacol destinat publicului. Ceea ce, într-un context de licență, poate fi de înțeles. Studentele trebuie evaluate. Profesorii au criterii. Examenul cere demonstrație. Dar teatrul, când devine prea vizibil examen, riscă să-și piardă tocmai întâlnirea cu sala.
Când teatrul devine examen, publicul riscă să devină martor la evaluare, nu participant la emoție.
Comparat cu „Anișoara”, lucrul acesta se vede și mai clar. Acolo aveam un text amplu, dar bine ales, mai ușor de urmărit, mai bine fragmentat, cu tablouri mai clar decupate și cu o tehnică mai sigură. Aici, cele două interprete par puse în fața unui material extrem de greu, care cere foarte mult de la ele și oferă destul de puține puncte de sprijin publicului.
Nu știu să apreciez, cu exactitate, valoarea finală a piesei. Poate, ca exercițiu de școală, ea are sensul ei. Poate, în grila de evaluare, lucrurile se văd altfel. Dar ca spectacol pentru sală, cred că are o problemă reală de priză. Fără o regie care să limpezească sensurile, fără o structurare mai clară, fără o producție care să ajute publicul să intre în convenție, „American Dream” riscă să rămână un material important pentru examen și greu respirabil pentru spectator.
Dacă „Anișoara” părea începutul unei meserii, „American Dream” părea mai degrabă o probă de laborator: necesară pentru evaluare, dar greu de trăit din sală.
Harta primei zile
La finalul primei zile, cel mai interesant lucru nu a fost neapărat un spectacol anume, ci felul în care ele, puse cap la cap, au desenat o hartă.
- Am văzut teatrul ca expunere comunitară.
- Teatrul ca spectacol cântat.
- Teatrul ca început de meserie.
- Teatrul ca examen.
Și, peste toate, am văzut publicul.
Un public în mare parte subiectiv, mai ales la spectacolele gălățene. Prieteni, rude, colegi, oameni veniți să-i vadă pe ai lor. Nu e neapărat un lucru rău. Teatrul studențesc are nevoie de acest prim cerc afectiv. Fără el, probabil multe trupe nici nu ar rezista. Dar el schimbă natura recepției.
În asemenea contexte, publicul nu vine doar să descopere personaje. Vine să recunoască oameni sub mască. Să vadă cum colegul, prietena, copilul, nepotul, fata din grupă, băiatul de la cămin se transformă, fie și pentru o oră, în altceva.
Iar râsul care apare de aici nu e întotdeauna râs teatral. E râs de recunoaștere. Râs popular. Râs de serbare. „Uite-l pe ăla ce face.” „Uite-o pe aia cum s-a schimbat.”
Asta nu anulează teatrul. Dar îl mută într-o altă zonă: între artă, comunitate, ritual și validare afectivă.
Poate că teatrul studențesc exact de aici pornește. Nu din perfecțiune. Nu din tehnică. Nu din rafinament. Ci dintr-o sală în care oamenii se uită la alți oameni cunoscuți și acceptă, pentru o vreme, că aceștia pot fi altceva.
Uneori iese teatru.
Uneori iese serbare.
Uneori iese examen.
Uneori iese doar zgomot.
Dar uneori, printre toate acestea, se vede ceva viu.
Prima zi de ACTFest nu mi-a dat un verdict, dar mi-a dat o hartă. Iar harta asta, oricât de imperfectă, are ceva prețios: arată că teatrul studențesc încă respiră. Pe alocuri greu, pe alocuri haotic, pe alocuri surprinzător de bine.
Și poate de aceea ficatul.
Pentru că ficatul, în mit, se reface. Pentru că Prometeu e ciugulit zilnic și totuși continuă. Pentru că teatrul studențesc, când e viu, are aceeași biologie absurdă: îl obosește timpul, îl rod instituțiile, îl uită orașul, îl acoperă generațiile, dar, într-o zi, îl găsești din nou pe afiș.
„De ce ficatul?”
Poate tocmai de asta.
Pentru că, după douăzeci și ceva de ani, ficatul încă rezistă.
