Despre copiii pe care i-am adus în rând înainte să-i înțelegem
Acum câteva zile am văzut la televizor un reportaj despre copiii cu inteligență peste medie din România și despre lipsa aproape totală a unor centre reale de educare, orientare și dezvoltare pentru ei.
Nu copii care ar trebui puși pe soclu, fotografiați cu diplome și trimiși prin lume ca mici trofee naționale, ci copii care ar trebui înțeleși înainte de a fi corectați.
Ce m-a lovit nu a fost doar lipsa sistemului. Cu asta, din păcate, suntem familiarizați. M-a lovit frica din jurul lor. Frica părinților că acești copii vor fi izolați, respinși, luați peste picior, considerați ciudați sau inadaptați social.
Și, din această frică, apare reflexul nostru vechi: nu dezvoltăm diferența, o îmblânzim.
Copilul nu este ajutat să devină ceea ce poate fi. Este ajutat să nu iasă prea tare din rând.
De aici mi-a venit fraza: pe mine bătaia m-a făcut prost.
Nu ca mărturisire personală, nu ca acuzație aruncată târziu peste umăr, ci ca formulă pentru o cultură întreagă. O cultură în care copilul curios, prea rapid, prea visător, prea energic sau prea greu de încadrat a fost rar întrebat ce vede. Mai des a fost întrebat de ce nu stă cuminte.
În România, multă vreme, copilul curios a fost tratat ca un copil obraznic.
Copilul care întreba prea mult era neastâmpărat. Copilul care se plictisea repede era leneș. Copilul visător era aerian. Copilul energic era rău. Copilul care nu accepta prima explicație era încăpățânat.
Iar copilul care nu se potrivea ritmului general trebuia adus în rând.
Cu vorba, cu rușinea, cu amenințarea sau, când pedagogia populară se simțea inspirată, cu palma.
Așa s-a construit, gospodărește, o cultură a nivelării. Nu întotdeauna din răutate. Uneori din oboseală. Alteori din frică. Foarte des din lipsă de înțelegere.
Adultul nu știa ce să facă cu un copil care întreabă altfel decât cere lecția. Așa că îl potolea.
Numai că între a educa un copil și a-l potoli este o diferență enormă.
Educația deschide. Potolirea închide. Educația îi dă copilului instrumente să înțeleagă lumea. Potolirea îl învață să nu mai deranjeze lumea.
Și poate aici începe prostirea.
Nu în lipsa informației, ci în frica de a mai întreba. Nu în absența inteligenței, ci în domesticirea ei.
Copilul nu devine neapărat mai puțin capabil. Devine mai atent la pericol decât la idee. Mai preocupat să ghicească fața adultului decât să înțeleagă lumea. Mai priceput să se adapteze decât să gândească.
Apoi vine școala și preia lucrarea.
Dacă familia potolește copilul cu frica, școala îl potolește cu programa. Îl ia din haosul viu al întrebărilor lui și îl așază frumos în rafturi: lecția de azi, definiția de mâine, comentariul de poimâine, formula, schema, testul, media, clasamentul.
Într-o astfel de școală, informația nu devine neapărat gândire. Devine bagaj.
Copilul este încurajat să știe, dar nu neapărat să lege. Să reproducă, dar nu neapărat să înțeleagă. Să răspundă corect, dar nu să întrebe periculos.
Un fel de Wikipedia ambulantă, numai bună de scos la tablă.
Știe râuri, munți, domnitori, formule, ani, definiții și comentarii literare. Știe ce trebuie să spună. Știe mai ales că există un răspuns așteptat. Iar dacă există un răspuns așteptat, învață repede că nu e bine să vină cu unul viu.
Nu spun că informația nu contează. Dimpotrivă. Fără informație, gândirea se transformă repede în părerologie de sufragerie.
Dar informația nelegată, necorelată, neîntoarsă pe toate părțile, rămâne materie moartă. O poți căra în cap ani de zile fără să lumineze nimic.
Problema nu este că școala românească a cerut prea mult. Problema este că, de multe ori, a cerut prost.
A cerut răspunsuri înainte să cultive întrebări. A cerut rezultate înainte să înțeleagă drumuri. A cerut competiție înainte să construiască minți capabile de cooperare.
România se zbate să iasă din mediocritate sau doar băltește în ea cu o anumită îndemânare?
După 1989, părea că avem șansa să regândim tot: școala, copilul, autoritatea, felul în care înțelegem inteligența, diferența, performanța.
Numai că statul român a tratat educația ca pe o mobilă veche mutată dintr-o cameră în alta. A mai schimbat locul băncilor, a mai vopsit tabla, a mai redenumit examenele, dar n-a întrebat serios ce fel de om vrea să formeze.
Părinții de azi, mulți dintre ei copiii Revoluției, au intrat la rândul lor în această confuzie.
Au crescut între nostalgia lui „pe vremea lui Ceaușescu se făcea carte” și haosul unei economii postcomuniste în care regulile se schimbau după guverne, interese și grupuri de influență. Li s-a spus că lumea nouă cere adaptare, dar nimeni nu le-a dat o hartă a lumii noi.
Așa că au făcut ce au știut. Au încercat să-și facă propriii copii adaptați: să nu fie respinși, să nu fie ciudați, să nu fie luați peste picior, să nu rămână pe dinafară.
Nu întotdeauna din răutate. De multe ori din frică.
Dar frica, chiar și când vine îmbrăcată în grijă, tot frică rămâne.
Iar copilul diferit — prea curios, prea rapid, prea visător, prea greu de încadrat — n-a fost mereu ajutat să-și crească diferența. A fost ajutat să și-o ascundă. Să pară normal. Să nu deranjeze. Să nu iasă prea mult din rând.
Poate aici s-a pierdut una dintre marile șanse ale educației românești: nu doar că nu a știut să formeze elite, ci că s-a speriat de ele înainte să le înțeleagă.
Pentru că un sistem educațional nu produce doar note, diplome și olimpici.
Produce reflexe sociale. Produce feluri de a vedea lumea. Produce oameni care, mai târziu, devin vecini, colegi, șefi, funcționari, părinți, profesori, politicieni, alegători.
Copilul învățat să tacă devine adultul care nu întreabă.
Copilul învățat să memoreze fără să lege devine adultul care înghite sloganuri.
Copilul învățat să se teamă de greșeală devine adultul care minte ca să pară sigur pe el.
Copilul învățat că celălalt este rival devine adultul care confundă viața cu o permanentă coadă la care cineva vrea să i-o ia înainte.
Așa ajungem să trăim nu doar într-o țară prost administrată, ci într-o țară prost învățată să vadă.
Viața socială pe care o ducem reflectă felul în care am fost educați să percepem, să corelăm și să înțelegem lucrurile.
Dacă ai fost învățat să vezi doar rezultatul, vei admira succesul fără să te intereseze mijloacele. Dacă ai fost învățat că nota contează mai mult decât înțelegerea, vei accepta funcția ca dovadă de valoare.
Dacă ai fost învățat că important e să ieși primul, nu să construiești ceva împreună cu ceilalți, vei transforma orice comunitate într-un concurs de coate.
Competiția, într-o țară deja divizată, nu ne-a educat neapărat performanța. Ne-a adâncit comparația ostilă.
Școala a spus: fii mai bun decât celălalt.
Familia a spus: să nu mă faci de râs.
Societatea a spus: descurcă-te.
Politica a spus: minte convingător și vei părea competent.
Iar noi ne mirăm, după aceea, că nu știm să lucrăm împreună.
Într-o cultură a mediocrității agresive, diferența este suspectă.
Copilul prea viu deranjează. Omul prea curios obosește. Cel care întreabă „de ce?” strică ordinea. Cel care vede legături acolo unde alții văd doar proceduri devine incomod.
Mediocritatea nu urăște neapărat inteligența pentru că o înțelege. O urăște pentru că o simte ca amenințare.
Pentru că inteligența vie cere mișcare. Cere explicații. Cere sens. Cere ca lumea să nu mai fie doar un șir de reguli moștenite, aplicate cu figura gravă a celui care nu le-a înțeles niciodată.
Bătaia, în sensul acesta, nu a fost doar violență fizică. A fost o filozofie socială. O metodă primitivă de administrare a diferenței.
Copilul care ieșea din contur era adus înapoi în desen.
Iar școala, în loc să repare, a continuat adesea lucrarea cu instrumente mai curate: catalogul, media, rușinea publică, premiul, ierarhia, comparația.
Nu te lovea mereu. Dar te așeza. Te măsura. Te punea în bancă, în rând, în clasament, în șablon.
Și, cu timpul, copilul înțelegea.
Înțelegea că nu trebuie să fie viu. Trebuie să fie acceptabil.
Nu trebuie să gândească prea departe. Trebuie să răspundă la obiect.
Nu trebuie să lege lumea. Trebuie să ia notă bună pe bucata de lume predată marți.
Din când în când, apare câte un copil altfel. Curios, rapid, neliniștit, greu de încadrat.
Îl vedem într-un reportaj, într-o olimpiadă, într-o poveste despre genii pierdute sau copii care nu și-au găsit locul. Ne emoționăm puțin. Spunem că sistemul nu știe să-i ajute.
Apoi închidem televizorul și revenim la același sistem, mulțumiți că măcar ai noștri stau cuminți.
Dar poate întrebarea nu este câți copii geniali am pierdut.
Poate întrebarea este câți copii normali am micșorat.
Câți copii curioși am făcut prudenți. Câți copii energici am făcut vinovați. Câți copii sensibili am făcut rușinați. Câți copii inteligenți am transformat în executanți buni, în adulți adaptați, în oameni care știu să funcționeze, dar nu mai știu exact de ce.
„Pe mine bătaia m-a făcut prost” nu înseamnă că fiecare palmă a distrus un geniu. Ar fi o prostie sentimentală și, cumva, o aroganță inversă.
Înseamnă altceva.
Înseamnă că violența, frica, rușinea, competiția sterilă și acumularea mecanică pot lua o minte vie și o pot învăța să se apere de propria ei lumină.
O pot face să aleagă siguranța în locul întrebării. Conformismul în locul curiozității. Răspunsul corect în locul gândului propriu.
Și atunci, da, poate că bătaia ne-a făcut proști.
Nu pentru că ne-a scăzut inteligența ca pe un cont bancar.
Ci pentru că ne-a învățat să ne folosim inteligența împotriva noastră: ca să evităm, să mimăm, să ghicim, să ne adaptăm, să nu deranjăm, să supraviețuim într-o lume care preferă copilul cuminte omului viu.
Iar o societate crescută astfel nu devine neapărat lipsită de oameni deștepți.
Devine ceva mai trist: o societate în care oamenii deștepți învață devreme să se ascundă, să plece, să tacă sau să joace prostia acceptabilă a mediului.
Poate de aceea ne și enervăm atât de tare când cineva întreabă simplu: „De ce?”
Pentru că undeva, foarte adânc, știm că întrebarea aceea trebuia lăsată în viață.
Sigur, istoria are și umorul ei prost.
După generațiile aduse în rând cu palma, rușinea, nota și frica, vine acum o altă generație, pendulând relaxat între 6 și 7, care pare că poate anula tot ce am spus până aici cu un ridicat din umeri.
O generație pentru care trauma noastră de a fi fost prea strânși în chingi poate suna deja ca o poveste dintr-un muzeu prăfuit al autorității.
Ei nu mai vor să fie aduși în rând. Uneori nu mai vor nici rândul. Nici tabla. Nici întrebarea. Nici răspunsul. Nici profesorul. Nici criteriul.
Și poate că aici comedia se întoarce, cum se întoarce ea mereu la români: după ce ne-am chinuit zeci de ani să scoatem frica din educație, riscăm să descoperim că nu știm ce să punem în loc.
Pentru că între copilul bătut ca să tacă și copilul lăsat să creadă că orice exigență e o formă de opresiune există, probabil, undeva, educația.
Dar noi încă o căutăm.
Cu palma retrasă prea târziu.
Și cu telefonul deja pregătit să apese rec.
