ACTFest 2026, ziua a doua: despre texte prea mari, scene prea mici și ficatul obosit
Ziua a doua de ACTFest a început fără iluzia primei zile.
În prima zi venisem cu o curiozitate încă proaspătă, cu memoria teatrului studențesc la purtător și cu acea emoție ciudată pe care o ai când vezi că unele nume din tinerețe n-au dispărut, ci s-au strecurat mai departe prin alte generații. A doua zi, curiozitatea rămăsese, dar se așezase peste ea ceva mai greu: nevoia de a vedea dacă festivalul poate ieși din zona aceea ambiguă în care teatrul studențesc riscă să devină mai mult expunere decât artă, mai mult serbare decât căutare, mai mult dorință de scenă decât construcție scenică.
Primele monologuri — injecția scurtă
Primele două momente ale zilei au fost două monologuri pe texte de Matei Vișniec, aduse de CCS Alba Iulia: „Mama” și „Omul Pubelă”.
Înainte de orice analiză, trebuie spus că nu am scăpat de logica serbării. Cele două monologuri au funcționat ca o injecție scurtă: repede făcută, repede trecută. Primul, „Mama”, a rămas într-o zonă foarte apropiată de serbare: intenție vizibilă, text rostit, emoție căutată, dar fără acel declic prin care cuvintele devin necesitate scenică. Nu cred că merită insistat prea mult asupra lui, tocmai pentru că nu a lăsat o urmă suficient de clară.
Al doilea, „Omul Pubelă”, avea prin text o miză mai apăsată. Omul încărcat de resturile lumii, de deșeurile celorlalți, de rebuturile unei societăți care îl transformă într-un recipient ambulant. Dar interpretarea a rămas vagă, ușor exteriorizată, cu o tentă de artă alienată mai degrabă mimată decât asumată. Textul a fost rostit, nu neapărat locuit.
Încă nu ieșisem din serbare; doar i se schimbase textul.
Bacteria H, Brașov — imersiunea ca haos
A urmat spectacolul celor de la Bacteria H din Brașov, jucat în foaierul Casei de Cultură a Studenților. Aici intram, cel puțin teoretic, într-o zonă de teatru experimental / interactiv, cu un mesaj social destul de limpede: individul brutalizat de mecanismele sociale, identitatea strivită în grup, omul redus la funcție, zgomot, reacție, reflex.
Spațiul de joc, foaierul, părea la început o alegere interesantă. Un loc neconvențional poate aduce publicul mai aproape de spectacol, poate sparge confortul privitorului așezat în sală, poate transforma întâlnirea teatrală într-o experiență mai directă. Dar tocmai aici a apărut capcana. Fără o direcție clară a felului în care publicul trebuie să intre în relație cu personajele și cu situațiile, imersiunea a alunecat în haos.
Când teatrul interactiv nu controlează suficient convenția, publicul nu intră în spectacol; spectacolul se varsă peste public.
Probabil că se dorea o emulare a vieții de zi cu zi, a acelui brownian social în care oamenii se ciocnesc, se folosesc, se bruiază și se anulează. Doar că, fără o partitură foarte precisă, agresivitatea difuză a cotidianului a devenit, pe alocuri, agitație de maidan. Nu mai simțeai brutalizarea socială ca mecanism, ci doar gălăgia ei imediată.
Sunetul, foarte intens și obositor, a apăsat suplimentar această senzație. A contribuit la presiune, dar nu întotdeauna la sens. Deși se simțeau un scenariu elaborat, o scenografie gândită și o dorință vie de a fi înțeleși, ceva nu s-a legat. Spectacolul avea intenție, avea miză, avea energie, dar îi lipsea acea măsură internă care transformă haosul reprezentat în haos controlat.
Aplauzele finale au părut mai degrabă o ușurare că s-a terminat decât o confirmare a valorii.
Imago, Cluj — platitudini cu pretenție de profunzime
După Brașov a venit Imago din Cluj, cu „Liniștea din Rue des Miroirs”.
Aici, sincer, mi-e greu să încep fără să par mai crud decât vreau să fiu. Dar problema centrală a fost textul. Nu doar jocul, nu doar regia, ci materialul însuși, care părea o colecție de fraze gata gândite, tip citat de Facebook, puse una lângă alta cu pretenție de profunzime.
O colecție de platitudini sforăitoare.
Exact asta era senzația. Multă gravitate, puțină carne. Multă intenție de adâncime, puțin risc real. Textul părea format din acele propoziții care vor să pară importante înainte să devină adevărate. Un fel de melancolie motivațională, cu oglindă, stradă, singurătate, poate ceva umbre, poate ceva tăceri, dar fără destulă viață între ele.
Actorii păreau atât de ușurați când își duceau replica până la capăt, încât fiecare frază rostită avea aerul unei mici victorii personale. Nu se construia o lume scenică, ci se bifau replici. Iar atmosfera generală părea din nou contaminată de logica serbării: oameni veniți să vadă oameni cunoscuți pe scenă, reacții afective, validare comunitară.
Problema nu e că teatrul studențesc trebuie să fie perfect. Nu trebuie. Problema apare când un festival începe să valideze, prin simpla includere în program, exerciții care par mai aproape de serbare decât de căutare teatrală.
Și atunci întrebarea devine incomodă:
Ce selectăm, de fapt, când selectăm teatru studențesc? Entuziasmul? Prezența? Reprezentarea unui centru universitar? Sau un minim act artistic?
Monologurile CCS Galați — texte mari, umeri mici
A urmat secțiunea de monologuri susținută de participanți din zona CCS Galați, la categoria amatori, interpretare / creație.
Programul lista cinci momente: Cristea Daria Ioana cu „Anotimp ploios” de Ioana Crăciunescu, Ioniță Alina Andreea cu „Oamenii” de Elena Ștefănescu, Totolici Cristina Oana cu „Bădăranii” de Carlo Goldoni, personajul Felice, Budescu Marian Silvestro cu „Audiția”, personajul Ștefan, creație de Grigore Denisa Andreea, și Făcăoanu Irina Nicoleta cu „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, personajul Viola.
Pe hârtie, eclectismul putea fi interesant: Ioana Crăciunescu, Elena Ștefănescu, Goldoni, creație originală, Shakespeare. Pe scenă, însă, diferența dintre alegerea textului și rezolvarea lui scenică a rămas prea mare.
S-a simțit din nou acel decalaj între nevoia de a fi pe scenă și capacitatea de a susține scena. Textele au fost spuse repede, apăsat, uneori strigat, cu un teatralism exterior care nu ajuta nici fragilitatea, nici umorul, nici tensiunea materialului ales. Nu se juca tensiunea textului, ci semnul exterior al intensității.
Nu știu cât din asta a venit din indicație, cât din lipsă de experiență și cât din reflexul acela, foarte răspândit, că pe scenă emoția trebuie neapărat strigată. Dar rezultatul a fost același: mult efort, puțină locuire reală a personajului.
Mai e aici o problemă, poate chiar mai importantă decât execuția: alegerea textelor. Unele materiale păreau prea mari nu doar ca dificultate, ci ca vârstă interioară. Poate s-a urmărit complexitatea personajului, dar fără a se ține seama că un personaj prea mare poate înghiți interpretul cu totul.
Uneori alegerea textului produce efectul unei fetițe de 10 ani cântând „Je t’aime”: poate nimeri notele, poate învăța cuvintele, dar sensul rămâne disproporționat față de corpul care îl poartă.
Skepsis, Alba Iulia — potrivirea care salvează
Apoi a venit Skepsis din Alba Iulia, cu „Soluția”, text de Matei Vișniec.
Și, în sfârșit, s-a simțit o potrivire reală între text, trupă și mijloace.
Textul lui Vișniec funcționează aproape kafkian: un lider aruncă în mulțime cuvinte mari — soluție, ieșire, cale, revoluție — iar mulțimea le întoarce ca ecou, fără să le mai verifice sensul. E un text scurt, aproape schematic, construit din puține cuvinte și multe impulsuri dramatice. Nu explică mecanismul manipulării colective; îl pune să funcționeze în fața ta.
Intensitatea spectacolului nu venea neapărat dintr-un talent actoricesc ieșit din comun, ci din felul în care spectacolul era construit: alegerea textului, regia, ritmul, economia mijloacelor. Trupa a înțeles foarte bine ce poate duce și, mai ales, ce o potențează.
Aici se vede diferența majoră față de multe dintre momentele anterioare: textul nu îi înghite, ci îi susține. Nu a fost ales ca să dovedească o ambiție mai mare decât trupa, ci ca să-i dea trupei șansa unui spectacol corect, cinstit, fără exagerări inutile.
„Soluția” a fost, până în acel punct al festivalului, cel mai coerent spectacol venit din zona Caselor de Cultură Studențești, nu din zona facultăților de teatru. Nu pentru că ar fi avut cei mai spectaculoși actori, ci pentru că a avut cea mai bună potrivire între text, trupă, regie și măsură scenică.
A înțeles un lucru pe care multe dintre celelalte momente l-au ratat: nu alegi textul ca să dovedești că poți urca până la el, ci ca să-l poți duce cinstit până la capăt.
Bacteria H, Brașov — impresie parțială
Al doilea spectacol al celor de la Bacteria H din Brașov l-am văzut doar parțial, așa că nu pot formula un verdict.
Părea să meargă într-o zonă de teatru foarte inteligibil, aproape de mecanica sketch-ului televizat. Nu teatru popular, ci o formulă scenică directă, recognoscibilă, cu poantă, situație și replică livrată clar. Poate chiar prea clar. Un fel de teatru care știe exact când vrea să fie înțeles și nu lasă publicului prea multe riscuri de interpretare.
Dar aici trebuie prudență. Fiind teatru studențesc, poate nu trebuie judecat cu aceeași severitate cu care ai judeca o producție profesionistă. Totuși, s-a simțit o ruptură energetică în scenă.
Unul dintre băieții din rolurile principale avea o voce puternică și un joc foarte prezent, dar tocmai această prezență crea dezechilibru. Replica venea supra-enunțată, aproape impusă, iar după fiecare intervenție a lui scena avea nevoie de câteva clipe ca să-și regăsească nivelul comun de energie.
Nu era neapărat „prea bun” pentru scenă, ci prea apăsat față de restul scenei.
Mai mult nu pot spune, pentru că nu am văzut spectacolul până la capăt și nici nu am prins locuri. Rămâne, deci, o impresie parțială, nu o concluzie.
Teatrul Pod, București — modernitatea care nu garantează sens
Ultimul spectacol al festivalului a fost cel al Teatrului Pod din București.
Aici intrăm într-o zonă diferită față de majoritatea trupelor de CCS. Teatrul Pod vine cu o istorie aparte, cu o memorie scenică mai grea: Gelu Naum, tradiția trupei, generații de actori care au trecut prin acest spațiu și au ajuns profesioniști. Prin urmare, nu te uiți la Pod exact ca la o trupă studențească oarecare.
Spectacolul părea undeva la granița dintre amator și semi-profesionist. Nu neapărat prin claritatea textului, ci prin montare: mai complexă, mai controlată, mai „ca la carte”. Se vedea o mână regizorală, se vedea o cultură scenică, se vedea o preocupare pentru imagine.
Dar tocmai aici apare problema.
Spectacolul era mai matur scenic decât inteligibil teatral.
În ultimii 25–26 de ani n-am mai fost la festivaluri de teatru studențesc. Nu știu cât s-a schimbat treptat fenomenul și cât din ce am văzut acum ține doar de această ediție. Paradoxal, m-am întors la un festival studențesc tocmai la Galați, oraș în care, pe vremea noastră, nu exista un astfel de festival — lucru de care, atunci, am simțit că ducem lipsă.
Ce am observat acum, însă, a fost o tendință repetată: fuga spre texte abstracte, spre formule de teatru absurd, spre convenții atât de largi încât aproape că nu mai cer nici poveste, nici raport clar cu spectatorul, nici responsabilitate de transmitere.
Dar teatrul absurdului nu înseamnă joc absurd. Nu înseamnă convenție arbitrară. Nu înseamnă că poți arunca în aer logica spectacolului și apoi să numești fumul profunzime.
Absurdul bun creează un context imposibil pentru a exprima o metaforă limpede. Nu ascunde lipsa de claritate, ci o disciplinează.
La Pod, spectacolul era construit în multe tablouri, felii, imagini succesive. Probabil că, în intenția inițială, ele formau un traseu. Din sală, însă, traseul se pierdea. Nu părea lipsă de muncă, ci exces de codificare. Prea multe semne, prea puține puncte de sprijin.
Pe alocuri, montarea trimitea vag spre o estetică de cor antic modernizat: actori îmbrăcați în negru, grupuri care rostesc simultan, corpuri așezate plastic, scenografie redusă, convenție puternic stilizată. Totul părea mai lucrat vizual decât trăit narativ.
Spectacolul Teatrului Pod a fost, poate, cel mai profesionist montat spectacol al serii, dar nu și cel mai comunicativ. Avea ochi, avea formă, avea intenție. Îi lipsea însă o punte mai clară către spectator.
Modernitatea formală nu garantează inteligibilitate.
Premierea — validare pentru toată lumea
Cât juriul a deliberat, au mai existat câteva momente de umplere scenică: o schiță scurtă, o combinație adaptată între Caragiale și Eugen Ionescu, și un moment cu păpușă, mai degrabă gingaș decât tehnic. Nu insist asupra lor. Veneau deja într-un final de zi lungă, când oboseala spectatorului începe să devină și ea un personaj.
Apoi a venit festivitatea de premiere.
Și festivitatea de premiere a confirmat, într-un fel, logica generală a festivalului: foarte multe premii, foarte puțini participanți, suficient cât aproape fiecare să plece cu ceva. O premiere de tip serbare, în care criteriul nu mai pare neapărat ierarhia valorii, ci nevoia ca toată lumea să se întoarcă acasă validată.
Nu intru aici în lista premiilor. Pentru asta există, sau ar trebui să existe, un proces-verbal oficial. Ce mă interesează este mai puțin inventarul trofeelor și mai mult temperatura unei experiențe.
Între serbare și abstracție
Iar experiența, pentru mine, a fost una amestecată.
Nu știu dacă problema ține de Galați, de felul în care festivalul este perceput, de disponibilitatea trupelor, de finanțare, de selecție sau pur și simplu de schimbarea teatrului studențesc în ultimii 25–26 de ani. Și nici nu vreau să construiesc teorii pe care nu le pot verifica.
Ce pot spune este doar ce s-a văzut din sală.
Festivalul a pendulat aproape tot timpul între două forme de evitare a teatrului viu.
Pe de o parte, serbarea: nevoia de a fi văzut, de a urca pe scenă, de a fi aplaudat, de a primi confirmare. Aici teatrul devine prilej de expunere. Oamenii nu joacă neapărat pentru că au ceva de spus, ci pentru că scena le oferă, pentru câteva minute, dreptul de a fi priviți.
Pe de altă parte, abstracția ca refugiu: texte absurde, abstracte sau pretins profunde, în spatele cărora spectacolul se poate ascunde. Dacă publicul nu înțelege, poate că nu spectacolul a ratat transmiterea, ci publicul n-a fost destul de pregătit. E o protecție comodă, dar periculoasă.
Între aceste două capete — serbarea și abstracția folosită ca paravan — s-a mișcat mare parte din festival.
Când a existat potrivire între text, trupă, regie și măsură scenică, teatrul a respirat. S-a văzut asta la „Anișoara”, în prima zi, și la „Soluția”, în a doua. În forme diferite, cu mijloace diferite, dar cu aceeași calitate rară: potrivirea.
Când nu, am văzut fie oameni care voiau să fie pe scenă, fie texte în spatele cărora scena încerca să se ascundă.
Teatrul studențesc nu trebuie să fie perfect. Ar fi chiar trist să fie perfect. Din imperfecțiunea lui poate veni libertatea, riscul, febra, prostia frumoasă, curajul, căutarea. Dar trebuie măcar să știe dacă vrea să se joace, să caute sau doar să fie aplaudat.
După două zile de ACTFest, am rămas cu senzația că ficatul încă rezistă, dar nu fără urme.
A fost ciugulit de serbare.
A fost obosit de abstracție.
A fost salvat, pe alocuri, de câteva alegeri cinstite.
Și poate că asta e tot ce poți cere, uneori, unui festival studențesc: să nu-ți dea neapărat capodopere, ci câteva semne că sub zgomot, sub orgoliu, sub emoția prost administrată și sub textele prea mari, mai există dorința reală de teatru.
Restul e ficat.
