Editorial · Revenire
O mică revenire peste gard.
„Capra lu’ vecinu’” n-a fost, la început, o alegere foarte gândită.
A venit mai degrabă dintr-un soi de potrivire sonoră și morală. Suna românește fără să fie festiv, ironic fără să fie deștept cu forța, suficient de familiar încât să pară deja spus undeva, de cineva, la o masă unde nu se mai discuta nimic important și tocmai de aceea se spunea adevărul.
Nu era un manifest. Nici o declarație de intenție. Cu atât mai puțin o încercare de a înghesui poporul român într-o capră, fie ea și a vecinului.
La vremea aceea mi se părea doar un nume bun.
Astăzi mi se pare că, fără să vreau, am nimerit o mică unealtă de privit lumea.
Peste gard
Pentru că „să moară și capra vecinului” n-a fost niciodată doar despre invidie.
Asta e explicația simplă, de manual, pentru oameni care cred că psihologia încape într-un citat pus peste o fotografie cu apus de soare.
Nu.
Expresia asta vorbește mai degrabă despre comparație. Despre imposibilitatea omului de a exista complet separat de privirea celuilalt.
Despre faptul că rareori ne măsurăm viața în termeni absoluți. Aproape întotdeauna o măsurăm relativ.
În funcție de cine stă dincolo de gard.
Și poate tocmai de asta expresia a supraviețuit atât de bine. Pentru că e sinceră într-un mod aproape jenant.
Nu cosmetizează nimic. Nu se ascunde în discursuri motivaționale și nu vorbește despre lumină interioară și vindecare emoțională.
Vorbește direct despre resentiment, comparație, neputință și acel mic venin psihologic pe care oamenii civilizați îl ascund de obicei sub politețe.
Noi nu l-am ascuns sub politețe.
L-am băgat în proverb.
Nu explică poporul român, Doamne ferește.
Dar explică destule dimineți, destule garduri și destule priviri aruncate pe furiș.
Nu morală. Nu soluții.
În timp, am realizat că blogul ăsta nu e nici despre morală, nici despre soluții și cu atât mai puțin despre optimism.
Nu mă interesează să spun oamenilor cum trebuie să trăiască.
Nici nu cred că știu.
În zilele bune abia reușesc să-mi explic mie anumite lucruri fără să mă enervez.
Cred că „Capra lu’ vecinu’” a devenit, fără să-mi dau seama, mai degrabă o formă de exorcizare.
O metodă prin care încerci să scoți din tine surplusul de realitate înainte să înceapă să se depună pe interior ca igrasia.
Există energii pe care, dacă nu le transformi în limbaj, te transformă ele pe tine.
Iar România produce astfel de energii din abundență.
Produce simultan absurd și tandrețe, umor și epuizare, luciditate și resemnare, prostie monumentală și inteligență inutilă.
Trăim într-un decor în care oamenii încă râd foarte bine, deși motivele s-au împuținat considerabil.
Istoria are copite
Poate de asta și tonul blogului e uneori ușor agresiv, ușor ironic, ușor obosit.
Nu din ură. Nici din superioritate.
Ci fiindcă există o anumită presiune psihică acumulată din simplul fapt că trăiești aici suficient de atent încât să observi lucrurile, dar nu suficient de cinic încât să nu te mai afecteze.
Și mai există ceva.
Cu timpul, am început să suspectez că orice progres real înaintează inevitabil peste ceva mort.
Peste o idee, peste o industrie, peste niște oameni rămași în urmă, peste o limbă, peste o generație sau peste o iluzie care nu mai poate fi întreținută.
Istoria nu înaintează elegant.
Are copite.
Iar dacă unul dintre cadavrele necesare progresului trebuie să fie capra vecinului, atunci probabil că asta spune mai multe despre natura lumii decât despre răutatea oamenilor.
Sau poate doar încercăm și noi să găsim explicații mai sofisticate pentru propriile noastre mici răutăți balcanice.
Nu știu încă.
Și sincer, cred că exact de asta continui să scriu aici.
