Duminică, 20 septembrie, am fost la premiera spectacolului Fete dure, o producție a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Am plecat cu o întrebare care m-a urmărit până acasă: de ce?
Nu de ce am mers eu. Asta știu.
Piesa, scrisă de Tara Lynne O’Neill, ne duce în Belfastul anului 1917, unde, în plin război mondial, un grup de femei înființează o echipă de fotbal. Într-o societate în care femeile încă luptau pentru dreptul de vot, câteva dintre ele își revendică și dreptul de a alerga după minge. Povestea este inspirată din fapte reale și se desfășoară pe fundalul frământărilor sociale și politice ale Irlandei.
Înțeleg de ce a fost scrisă piesa. Pentru Belfast, povestea vine cu o memorie colectivă, cu tensiuni istorice și cu satisfacția recuperării unui episod aproape uitat. Pentru noi, la Galați, vine cu ceva mai puține repere.
Nu pretind să mi se predea istoria Irlandei la intrarea în sală. Dar nici nu mă așteptam să-mi fac temele după spectacol pentru a înțelege ce tocmai văzusem.
Am înțeles miza emancipării. Femeile pot juca fotbal, pot lupta pentru drepturile lor și pot ocupa locuri pe care societatea le-a rezervat bărbaților. Nu era nevoie să mă convingă cineva de asta.
Ce n-am reușit să urmăresc a fost povestea.
Temele se intersectează, personajele se succed, iar fotbalul, care ar trebui să le țină laolaltă, pare uneori convocat doar pentru a face loc unei noi discuții despre condiția femeii. M-am trezit încercând să înțeleg nu atât ce urmează să se întâmple, cât despre ce vorbim acum.
Au existat, totuși, câteva momente în care am simțit că spectacolul își găsește respirația. Molly, retrasă într-un colț după cearta cu mama ei, în timp ce viața celorlalte personaje continua pe scenă, mi-a rămas în minte. Pentru câteva clipe, nu mai aveam în față o demonstrație despre emancipare, ci un om cu o problemă a lui.
Mi-ar fi plăcut să rămânem puțin acolo.
În schimb, spectacolul își reia alergarea, adună alte teme, alte intervenții, alte momente muzicale. Inclusiv imnul sufragetelor își caută locul în poveste. Eu încă îl căutam pe al meu.
Nici dialogurile nu m-au ajutat întotdeauna. Nu am citit originalul și nu știu cât din particularitățile limbii vorbite în Belfast a supraviețuit traducerii. În română, unele replici mi-au sunat nefiresc, de parcă personajele ar fi avut mai degrabă o idee de transmis decât ceva de spus unul altuia.
Poate s-a pierdut ceva în traducere. Poate mi-a scăpat mie. Nu am cum să stabilesc.
Mai era și problema distribuției. Douăsprezece actrițe interpretează personaje feminine și masculine, iar bărbații apar uneori sub forma unor siluete supradimensionate, cu sacouri și baloane în loc de cap.
O convenție care poate avea haz și sens într-o piesă despre femei intrate pe teritoriul bărbaților. Numai că, pentru mine, bărbații aceștia au rămas mai degrabă niște caricaturi, iar conflictul cu ei a pierdut din substanță. E greu să te intereseze prea mult ce gândește un personaj când spectacolul i-a pus deja un balon în loc de cap.
Nici cu fetele nu m-am descurcat grozav. Cine era cine? Ce legătură avea una cu cealaltă? Era același personaj de mai devreme? Începusem să depun mai mult efort pentru identificarea jucătoarelor decât pentru urmărirea meciului.
Și nu despre actrițe este vorba aici. Am senzația că spectacolul le-a trimis pe teren cu foarte multe lucruri de făcut, dar fără să-mi facă suficient de clar jocul de echipă.
Poate că tocmai de aceea nedumerirea a fost mai mare decât ar fi fost în alte împrejurări.
În ultimii ani, Dramaticul gălățean m-a obișnuit cu spectacole vii, cu ritm, cu povești care mă prindeau și mă țineau acolo. Nu neapărat comedii, nu neapărat texte ușoare. Spectacole în care nu simțeam că trebuie să depun un efort suplimentar pentru a descoperi ce se întâmplă în fața mea.
De la Fete dure am ieșit cu senzația că mi se oferiseră mai multe teme importante, dar că povestea care trebuia să le lege rămăsese undeva în vestiar.
Și, culmea, nu plecasem nemulțumit că spectacolul nu-mi oferise răspunsuri. Mă obișnuisem să plec de la Dramatic cu întrebări. Numai că, de data asta, întrebările erau mai degrabă despre spectacol decât despre lucrurile pe care ar fi vrut să mi le spună.
Mi-am amintit de „Flori, fete sau băieți”, jocul copilăriei în care alegeai un nume fără să știi cine se ascunde în spatele lui.
Doar că aici meciul se terminase, iar eu încă încercam să-mi dau seama cine purtase numărul 10 și pentru ce echipă jucase.
