Nu prea fac chestia asta. Nici cu spectacolele, nici cu propriile păreri despre ele.

Prima dată am fost la premieră, cu tot pachetul ei tipic de final de stagiune. Acum, spectacolul s-a întors din vacanță și pare că și-a mai desfăcut puțin nasturii de la gât.

Actorii sunt simțitor mai relaxați, textul curge mai firesc, iar ei se joacă mai mult între ei. Se distrează mai bine.

Și, da, se râde.

Mult.

Am râs și eu.

Acum, dilema dacă mergem la teatru ca să-i vedem pe actori că se distrează sau ca să ne distrăm noi poate rămâne pentru altă seară. De data asta s-au întâmplat amândouă.

N-am absolut nicio problemă cu un Shakespeare jucat popular. Din contră! Shakespeare n-a scris niciodată pentru patru snobi care stau cu cartea în poală și bifează dacă metafora a ajuns întreagă la destinație. A scris pentru mulțime: cu ironie, erotism, farsă, sarcasm, moravuri, tâmpiți, îndrăgostiți și suficientă substanță cât să-i țină conectați și pe cei veniți pentru mai mult decât un simplu râs.

Nouă ni se pare astăzi ceva mai greu decât îi era publicului de-atunci. Nu pentru că am fi devenit mai proști, ci fiindcă am pierdut exercițiul limbii, al contextului și, mai ales, al versului dramatic.

La noi, muzicalitatea versului rostit pe scenă te duce imediat cu gândul la Sorcovă și Plugușor. Nu prea avem reflexul de a urmări un personaj care vorbește mult în versuri fără ca cineva din sală să-și verifice absent telefonul.

Viola are exact ecuația asta de rezolvat.

Denisa Dutcovschi duce probabil partea cea mai grea dintre gemeni. Sebastian apare mai târziu și are și avantajul scriiturii: intră cu prospețime, cu energie masculină și un soi de optimism venit parcă din civilie, aterizând direct într-o poveste în care ceilalți s-au chinuit deja destul.

Visarion Udatu intră excelent în lumea asta. E tânăr, are poftă de joc și nu e încărcat de automatisme scenice. Nici nu i se cere să întoarcă spectacolul pe dos: vine, apare și, într-un mod foarte shakespearian, ia puțin din caimac.

Viola, în schimb, n-are luxul ăsta.

Ea trebuie să ne țină aproape încă de la primul minut, inclusiv în monologuri unde nu te mai salvează nici situația, nici vreo poantă ieftină. Acolo rămân doar vocea, respirația, frazarea, pauza și capacitatea de a nu transforma versul într-o poezie recitată cuminte la serbare.

Denisa se descurcă foarte bine. Se mai simte pe alocuri că spectacolul e încă tânăr și că relațiile abia se așază, dar nu pierde nicio secundă publicul și, mai ales, nu pierde povestea.

Relația cu Orsino mai are puțin de crescut.

Ștefan Forir are avantajul aproape nedrept al actorului care poate păși pe scenă și părea important înainte să scoată un cuvânt. E înalt, are o voce gravă și o prezență pe care n-are nevoie s-o fabrice.

Orsino profită din plin de toate astea.

Poate chiar un pic prea mult, deocamdată.

Mai există o urmă de declamație și senzația că personajul se sprijină confortabil pe ce are actorul deja în dotare. Scaunul cu rotile îi adaugă o imagine vizuală puternică, dar personajul pare să aibă mai mult de oferit sub vocea aceea gravă. Ceva ce va ieși la suprafață pe măsură ce spectacolul prinde kilometri, iar chimia cu Viola va fi mai puțin bifată prin semne și mai mult simțită de la unul la altul.

De partea cealaltă o avem pe Olivia.

Petronela Buda a prins aici genul ăla de rol în care poți să bagi mâna până la cot și tot mai găsești resurse.

Îi place de moare.

Se vede.

Și nouă ne place că-i place.

Olivia ei e comică, sumbră, carnală și incredibil de flexibilă când vine vorba de uitat doliul din scenele trecute. Jocul merge periculos de aproape de limita unde sugestia sexuală nu doar că e evidentă, dar primește direct subtitrare.

Publicul râde.

Așadar, tentația e ușor de înțeles.

Doar că, uneori, poanta prinsese deja foarte bine și fără încă o linguriță adăugată peste.

În jurul Oliviei se adună, de altfel, cea mai efervescentă gașcă a spectacolului.

Ciprian Brașoveanu, în Sir Toby, intră în scenă cu tot cu personaj după el. Are ritm, ticuri savuroase și o agresivitate comică dozată exact cât să nu alunece în gălăgie. E rolul ăla în care recunoști imediat amprenta actorului, dar nu te deranjează absolut deloc.

Lângă el, Sir Andrew-ul lui Radu Horghidan e cu totul alt animal.

Mi-a plăcut la nebunie găselnița cu accentul englezesc. Într-o piesă scrisă în engleză, un englez care vorbește engleză nu e vreo raritate. Dar jucată în română, englezul devine brusc „străinul”.

Iar Horghidan îl împinge fix în zona aia.

Nu e bufonul cu care râzi, ci prostul de care râzi. E la graniță cu caricatura, dar cu exact atâta absurditate câtă trebuie ca să funcționeze.

Oana Mogoș (Maria) ține toată gașca asta pe șine. E ghidușă fără să epateze, are umor fără să tragă cu dinții de poantă și e suficient de atentă la Shakespeare încât să nu reducă personajul la o simplă complice de farsă.

Iar dintre toți cei angrenați în farsa cu Malvolio, Fabian (Mihai Păun) e probabil cel mai așezat și mai puțin zgomotos.

Ceea ce îi vine mănușă.

E camarad, martor, complice și un soi de om bun la toate în angrenajul scenei. Leagă personaje cu energii complet diferite și apare exact când trebuie, fără să transforme rolul într-un recital solo.

Malvolio, în schimb, s-a schimbat vizibil față de premieră.

Vlad Ajder pare că și-a găsit mult mai bine locul în ecuație. Personajul are mai multă carne, mai multă greutate și nu mai bifează scenele doar ca pe o piesă obligatorie în mecanismul farsei.

E acolo cu totul.

Iar când Malvolio devine prezent cu adevărat, lucrurile se schimbă și pentru restul.

Mai ales pentru Feste.

Costin Stăncioi mi se pare în continuare una dintre marile victorii ale spectacolului.

Nu doar pentru că are poftă de joc — de asta au destui.

La el se vede o inteligență scenică aparte. Știe exact unde e personajul, unde e publicul, unde sunt colegii și cât poate întinde coarda ieșirii din convenție fără să părăsească piesa.

Feste oricum îi oferă luxul ăsta: e un pic înăuntru, un pic în afară, vede peste toți și are permisiunea de a fi conștient că se află într-un spectacol.

Stăncioi speculează excelent libertatea asta.

Mi-ar plăcea enorm să-l văd des în trupa asta.

Are genul de energie catalizatoare, care mișcă lucrurile și în jurul lui, nu doar în propriul pătrățel.

Antonio rămâne, pentru mine, mai aproape de o schiță. E în scenă, își face treaba, dar încă i se simte mai mult conturul decât omul dinăuntru. Nici nu m-aș grăbi să cer mai mult după atât de puține reprezentații.

La fel, Părintele Topaz apare, își construiește mica lume, pleacă și nu cere mai mult decât are nevoie.

Ceea ce, într-un spectacol în care aproape fiecare are măcar o dată tentația să mai fure două secunde de reflector, nu e puțin lucru.

Față de premieră, însă, marea diferență nu stă într-un actor sau altul.

Spectacolul pare pur și simplu mai puțin preocupat să demonstreze că e „gata”.

A început să respire.

Și de aici începe, probabil, partea cea mai interesantă.

Să învețe unde rezonează publicul fără să ajungă să joace exclusiv pentru hohote. Să lase poanta să rămână poantă, fără s-o transforme în rețetă. Să păstreze un Shakespeare popular fără să-l împingă spre teatru de revistă.

Deocamdată e bine.

Chiar foarte bine pe alocuri.

Mi-aș dori din suflet să aibă viață lungă spectacolul ăsta. Să rupă sala la Galați, să plece în turnee prin țară și să se întoarcă după 20-30 de reprezentații cu toate relațiile tocite în cel mai bun sens.

Prima dată am văzut o premieră.

Acum am văzut un spectacol care începe să se simtă al naibii de bine în propria piele.

Și, sincer, parcă aș mai merge o dată.