Am auzit, zilele trecute, în focul unei dispute fotbalistice, o urare care m-a urmărit mai mult decât ar fi fost cazul:
„Du-te-n dracului.”
Prima reacție a fost de pură admirație. Mi s-a părut splendid. Două înjurături vechi, perfect respectabile în vulgaritatea lor, sudate într-una singură: „du-te-n…” și „du-te dracului”. O altoire strâmbă, dar vie. O poticneală cu personalitate. Aproape poezie, dacă poezia ar purta trening și ar scuipa semințe.
Tocmai asta m-a amuzat: faptul că formula era greșită, dar avea corp. Nu era corectă, nu era curată, nu era dusă frumos până la capăt, dar era memorabilă. Avea ceva ce multe fraze corecte nu mai au: prezență.
Pentru că asta pare să se fi pierdut tot mai mult din limbajul curent. Nu neapărat gramatica. Nu neapărat decența. Ci plasticitatea. Bucuria formulării. Capacitatea limbii de a face o imagine, nu doar de a transporta o informație.
Vorbim tot mai funcțional. Tot mai drept. Tot mai sărac. Limba a început să semene cu o linie de cod: execută comanda, mută informația, închide sarcina. E necesară în angrenaj, dar nu mai are carne. Nu mai are metaforă. Nu mai are abaterea aceea omenească prin care o propoziție devine mai mult decât utilă.
Și, culmea, înjurătura a pățit același lucru.
Ar fi trebuit să rămână ultimul loc unde limba se mai strâmbă liber. Unde exagerează, mușcă, inventează, descarcă. Unde nervul produce formă. Dar de multe ori și înjurătura a devenit tot funcțională. Un tic. O virgulă murdară. Un sunet aruncat fără imaginație, fără haz, fără acea mică arhitectură vulgară care o făcea cândva savuroasă.
O înjurătură proastă nu e proastă pentru că e urâtă. E proastă pentru că e goală.
Pentru că nu eliberează nimic. Nu comprimă frustrare. Nu inventează o imagine. Nu schimbă temperatura frazei. Doar umple un gol cu un cuvânt interzis și speră că interdicția ține loc de expresie.
Ori, voluptatea înjurăturii bune nu stă în murdărie. Murdăria, singură, e la îndemâna oricui. Stă în dozaj, în ritm, în disproporție, în felul în care limba își permite să fie urâtă fără să devină seacă. O înjurătură bună nu doar lovește. Formulează.
De asta îmi place, de pildă, acel „du-te naibii” cu care Irina Margareta Nistor îmblânzea, pe casetele video, toate „fuck you”-urile lumii americane. Nu era o înjurătură tare. Nici măcar nu era „du-te dracului”. Era o perdea subțire de pension trasă peste o încăierare verbală.
Și tocmai de asta funcționa.
Pentru că în spatele ei se simțea disproporția. Se simțea că originalul voia să spargă ușa, iar traducerea intra în cameră cu papuci de casă. Violența nu dispărea, doar se civiliza caraghios. Pumnul era acolo, dar ținut în mănușă.
Asta are o înjurătură bună: tensiune. Între nerv și formă. Între vulgaritate și invenție. Între ce vrea să facă și cum alege să sune.
De aceea „du-te-n dracului” mi-a rămas în cap. Nu ca probă de incultură, nu ca greșeală de pus la insectar, nu ca motiv de superioritate. Ar fi prea ieftin.
Mi-a rămas pentru că, fără să vrea, a făcut limba să se miște. A produs o formă. Strâmbă, șchioapă, accidentală, dar formă. Acolo unde o înjurătură corectă și uzată ar fi trecut pe lângă ureche, asta s-a agățat.
Poate că aici stă, de fapt, voluptatea înjurăturii: nu în tupeul de a spune cuvinte tari, ci în clipa rară în care limba scapă din util și produce ceva viu.
Chiar și dintr-o eroare.
Chiar și din gura unui microbist convins că s-a răcorit exemplar, trântind o înjurătură executată impecabil.
